Probabil că pentru mulți dintre cititorii revistei Observator cultural chestiunea ar putea părea marginală sau chiar trivială. Nu e. Rețeaua socială TikTok, deținută de compania chineză ByteDance, are peste un miliard de utilizatori la nivel mondial, dintre care aproape 150 de milioane numai în Europa. TikTok este extrem de populară în rîndul tinerilor, ceea ce ridică îngrijorări privind expunerea lor la conținut inadecvat sau manipulativ. La fel ca orice platformă de social media, TikTok poate fi folosită pentru răspîndirea dezinformării și influențarea opiniei publice: într-un context marcat de o creștere spectaculoasă a mișcărilor extremiste și populiste, de tensiuni internaționale și chiar de război, această formă de (ab)uz reprezintă un risc pentru democrație. Dar mai presus de orice există temeri că TikTok ar putea colecta și partaja datele personale ale utilizatorilor cu Guvernul chinez, așa cum îl obligă o lege privind securitatea națională adoptată de Beijing în 2017. Nu e deci de mirare că și țările europene, și SUA caută soluții pentru a contracara aceste riscuri. Nu există un răspuns ușor. În era digitală, interacțiunea dintre tehnologie, etică și drept generează tot felul de dileme. Cea mai acută: libertate versus securitate.
Uniunea Europeană, care se bazează pe un set de valori comune, pe standarde etice înalte și pe un cadru legislativ comun solid, se află la o răscruce de drumuri exact din această perspectivă: poți să limitezi, în numele securității (a se defini, aici, care sînt standardele așteptate și care sînt riscurile concrete), accesul la o rețea socială care reprezintă sursa de informație și divertisment pentru atîtea milioane de europeni? Care sînt limitele legale, politice și etice ale unei astfel de decizii? Care sînt consecințele? Răspunsul, deocamdată, arată ca un dans între libertăți și drepturi pe o muzică stranie, deloc armonioasă...
Pînă una-alta, demersurile legate de interzicerea TikTok sînt ancorate într-un cadru de reglementare stufos și orientat mai degrabă spre ideea de securitate. În centrul arsenalului juridic al UE se află deja faimosul Regulament General privind Protecția Datelor (GDPR), care stabilește standarde pentru protecția datelor și confidențialitate. TikTok, cu mecanismele sale vaste de colectare a datelor, a ridicat îngrijorări semnificative. Mai e, apoi, recent adoptatul Digital Services Act (DSA), care înăsprește controlul, solicitînd platformelor să combată răspîndirea conținutului ilegal și să susțină transparența. Nerespectarea acestor normative atrage amenzi mari sau restricții operaționale, deschizînd o potențială cale legală pentru a restricționa sau chiar interzice TikTok. Și mai e Directiva privind securitatea cibernetică (NIS2), care promovează, la nivel european, o cultură de securitate în relație cu sistemele cibernetice inclusiv prin instituții cu responsabilități directe în acest domeniu în fiecare stat membru și care ar putea constitui o bază pentru verificări mai amănunțite ale procesării datelor de către TikTok.
Așadar, baza legală există. Însă situația politică este mai complicată. Poziția UE cu privire la suveranitatea digitală și tensiunile sale permanente cu China cu privire la comerț și transferul forțat de tehnologie (e vorba, de fapt, de furt de proprietate intelectuală) adaugă încă un strat de complexitate. Iar o interzicere a TikTok nu ar fi doar consecința aplicării, la sînge, a unor reglementări existente, ci o declarație politică, care semnalează angajamentul UE față de securitatea digitală. Doar că, dincolo de acest argument – puternic, ce-i drept –, mai sînt de luat în considerare și implicațiile etice ale unui gest atît de radical cum e interdicția. Pentru că UE se afirmă ca un spațiu al libertății. Așa că Bruxellesul va trebui să găsească o cale de a echilibra preocupările legate de securitate cu drepturile utilizatorilor de a se exprima liber și de a accesa informații.
În fine, mai sînt și argumente ce țin de impactul economic: TikTok nu e o simplă rețea socială, ci un ecosistem economic pe care se bazează, zilnic, nenumărați creatori și întreprinderi: TikTok generează venituri directe și indirecte în sume deloc neglijabile. Așa că orice decizie de a interzice platforma trebuie să ia în calcul, pe lîngă beneficiile de securitate, și potențialele consecințe economice.
Și în SUA preocupările legate de securitatea națională sînt vechi: diverse agenții guvernamentale au tot atras atenția asupra riscurilor pe care le aduce TikTok. Compania a încercat să răspundă prin implementarea unor măsuri mai stricte de protecție a datelor și prin restructurarea modului în care datele sînt gestionate, însă demersurile nu au fost convingătoare. Căci temerile sînt legate în primul rînd de cine gestionează aceste date și, cîtă vreme compania e obligată prin lege să transmită Guvernului de la Beijing date sensibile, aceste riscuri nu vor dispărea. Și Donald Trump, și Joe Biden au încercat să limiteze operațiunile TikTok în SUA. Unele state americane au reușit să interzică deja utilizarea TikTok pe dispozitivele funcționarilor publici (inițiative în acest sens există și în Europa). Pînă la urmă, Joe Biden pare să fi tranșat chestiunea cu hotărîre, printr-un decret care obligă ByteDance fie să vîndă TikTok către o companie americană, fie să închidă cu totul rețeaua pe teritoriul SUA. Mai mult ca sigur, compania nu va accepta vînzarea forțată.
Prin ce-ar mai fi diferit Occidentul față de China, dacă vrea să interzică accesul oamenilor la această rețea chinezească? – mă veți întreba. Răspunsul, aici, e destul de simplu: diferența e că Europa vrea să interzică doar o singură rețea, în vreme ce în China oamenii n-au acces liber la nici o alta în afară de TikTok. Și că, în vreme ce toate marile rețele din Occident sînt firme private, pe care statele democratice le reglementează timid, TikTok e deținută de o firmă privată care se subordonează unui guvern comunist în care standardele de securitate sînt stabilite de partidul-stat, iar libertățile cetățenilor nu există. "
["post_title"]=>
string(36) "Cui i-e frică de TikTok? Și de ce?"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(32) "cui-i-e-frica-de-tiktok-si-de-ce"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-05-10 10:40:54"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-05-10 07:40:54"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241010"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[1]=>
object(WP_Post)#36657 (24) {
["ID"]=>
int(241014)
["post_author"]=>
string(2) "13"
["post_date"]=>
string(19) "2024-05-03 10:00:24"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-05-03 07:00:24"
["post_content"]=>
string(6163) "„Cotele Apelor Dunării” se intitula o rubrică de la radio pe care o urmăream cînd eram copil. Dura cîteva minute – vreo cinci, aș presupune azi – și era difuzată înainte de ora 12. În miezul zilei. Am rămas în urechi cu acea voce, care în limba română și în franceză informa publicul român care avea, evident, alte priorități – altminteri litoralul românesc și porțiunea de Cazane de la intrarea Dunării în țară erau zone interzise – dacă apele sînt în creștere sau în scădere. Un „Zimnicea, stationnaire” îmi sună în urechile memoriei precum mult îndrăgitul All You Need is Love. De ce am apelat la această formulare despre cotele apelor Dunării? Pentru că vreau să dăm un tur prin lume, să vedem cum stăm cu marile probleme ce frămîntă omenirea. Azi, acum. Sigur că locuitorii Siberiei sau cei aflați în concediu în Insulele Baleare sînt mai puțin interesați de deciziile americanilor legate de pachetul financiar în valoare totală de 95 de miliarde de dolari, votat în Senat cu 79 la 18. Din care 61 de miliarde sînt pentru Ucraina, 26 pentru Israel și 8 miliarde pentru zona Indo-Pacific (titulatura Taiwan, care provoacă urticarie la Beijing, a fost evitată). Președintele Joe Biden a salutat votul bipartizan din Senat („O zi bună pentru America, o zi bună pentru Ucraina, o zi bună pentru pacea mondială”). Decizia a fost salutată atît la Bruxelles, cît și, mai ales, la Kiev, unde ucrainenii au mare nevoie de muniție și armament cu care să facă față atacurilor continue ale lui Putin din ultimele luni. Deja s-a stipulat că, în „următoarele ore”, un prim pachet de ajutor militar, în valoare de un miliard de dolari, va pleca către Ucraina. Să te ții comentarii ale unor plutoane de generali și prezentatoare TV, pe tocuri de 12 cm, despre performanțele unor tipuri de rachetă cu rază medie de acțiune și despre cum funcționează rachetele HIMARS atît de necesare apărării ucrainene! Multă zaveră a produs la Washington și ajutorul pentru Israel, democratul Bernie Sanders făcînd multă tevatură în jurul acestui pachet. Greu, dar pînă la urmă votul a fost favorabil. Biden, fericit că, după luni de zile de lobby, s-a luat această decizie, a declarat maiestuos că acest pachet „va face America mai sigură. Va face omenirea mai sigură. Și continuă supremația Americii în lume”, afirmație care va atrage în mod cert multe ironii. Și la noi există numeroși oameni care strîmbă din nas la adresa americanilor și occidentalilor, dar altfel nu au zbateri de pleoapă („îmi bate un ochi, o să fie rău…”), dacă e să păpăm fonduri europene sau NATO. Atît. Ni s-a părut știrea cea mai importantă din ultimele zile. Războiul din Gaza e în faza pregătirii asaltului final al IDF-ului pentru lichidarea ultimelor focare de rezistență ale Hamas-ului. Grea misie, riscantă, israelienii vor trebui să fie atenți să nu iasă altă dandana. În același timp, israelienii au judecat bine să nu se năpustească peste Iran cu aviația – mult mai bine articulată și numeric, și calitativ – și, chiar dacă făceau praf-pilaf diverse obiective nucleare, au preluat parte din sprijinul politico-diplomatic de după asaltul iranian. Deci Gaza, „stationnaire”. Nu mai amintim de numeroasele ciudățenii climatice – inundații grave prin țările pline de deșerturi și petrol –, care confirmă, zilnic, dincolo de isteriile ecologiștilor, că încălzirea globală este o problemă gravă mondială. Și să revenim la ceea ce ne doare cel mai tare. România. Unde, cică, după 14 ( paisprezece) ore de discuții – oare li s-a servit participanților și ceva de mîncare sau au deliberat numai cu cafele și apă plată? – între liderii PSD și PNL, s-a decis retragerea candidaturii medicului Cătălin Cîrstoiu, scos la înaintare pentru funcția de Primar General al Bucureștiului. Combinația PSD-PNL – contra naturii, dar girată de Cotroceni ca soluție de avarie – n-a mai funcționat de această dată. 2024 – alegeri peste alegeri. Toată lumea vrea să cîștige. Cum? Nu contează. O țară întreagă isterizată că unii da, că alții ba. De multă vreme se încontrează lume bună și mai puțin bună, se aduc acuze și se fac liste și strategii de tot felul. Care pe care, de parcă nu este puiată toată pletora de candidați din bazinul generos și atotcuprinzător al acelui FSN, de care se uită mereu. Ce USR-iști, AUR-iști, șoșocari [sic!], care liberali, unde au dispărut țărăniștii, ce socialiști – da, chiar a existat în România și o stîngă necomunistă, numele lui Gherea sau I.C. Frimu sînt ,,cîh’’ azi prin diviziile de anticomuniști puiați din PCR-ul ce, la un moment dat, avea 3,5 milioane de membri. Mai mulți ca în URSS, la o populație de peste 200 de milioane de locuitori. Chiar așa? Da! Mult zgomot pentru nimic. E adevărat, sînt puse în joc mii de funcții bănoase. Ceea ce atrage multă lume. Banul la ban trage, și pensiile celor cu funcții babane nu sînt de neglijat. Soluția Cîrstoiu a căzut, trăiască alde Firea și Burduja. Ce mi-e unul, ce mi-e altul. Tot cu UE și NATO o să tragem barca pe uscat. Ar fi o mare surpriză să candideze dna Firea pentru PNL și dl Burduja – om școlit cum se cuvine și cu bune maniere – pentru PSD? Și la prezidențiale ce-o să fie? Să fie Mircea Geoană, precum Dandanache, soluția impusă de la centru de către partenerul strategic? Nu știm. De ce nu. Mereu ne place să-i înjurăm pe cei pe care tot noi îi alegem. Ba chiar mai rău. Vom vedea, Dunărea curge în continuare. Mare, mare tevatură în jurul unor soluții mai ieri salvatoare, acum se caută soluții de avarie. Orșova în creștere, Tulcea în scădere, Sulina staționar.
Marea Neagră e la locul ei. E bine."
["post_title"]=>
string(56) "Cotele apelor Dunării și cele 95 de miliarde de dolari"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(54) "cotele-apelor-dunarii-si-cele-95-de-miliarde-de-dolari"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-05-10 10:40:35"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-05-10 07:40:35"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241014"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "1"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[2]=>
object(WP_Post)#36656 (24) {
["ID"]=>
int(241144)
["post_author"]=>
string(4) "1469"
["post_date"]=>
string(19) "2024-05-10 08:06:04"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-05-10 05:06:04"
["post_content"]=>
string(4826) "De la o vreme, cu o certă intensitate și cu o oarecare nervozitate, lumea literară este preocupată de soarta criticii literare. Mai multe discuții pe această temă o traversează (pe alocuri, date fiind mînia și inflexibilitatea cu care sînt purtate, chiar o zgîlțîie). Folosesc momentul pentru a preciza (pentru unii: pentru a aminti) cîteva lucruri elementare despre această îndeletnicire (care este și a mea) și care, în gîlceava (sau numai gălăgia) de acum, par să fie uitate.
Pe scurt spus, cea dintîi funcție (inclusiv din punct de vedere istoric) a criticii literare este cea de prezervare literală a corpusului de texte, funcţie pe care o exercită critica filologică sau critica de editare. A doua este funcţia de întîmpinare a literaturii imediate, pe care o exercită, în cronici şi recenzii, critica actualităţii (care mai e cunoscută sub numele de critică de întîmpinare sau critică foiletonistică). Aceasta se pronunţă asupra calităţii artistice a noului text, face şi împărtăşeşte, în mod explicit, o evaluare. În sfîrșit, există funcţia de conservare a memoriei literare, de asigurare a longevităţii literaturii; aş numi critica ce îndeplineşte acest rol critica de valorificare, realizată în studii şi eseuri consacrate unor texte ce ţin de istoria literară, fie ea recentă, fie îndepărtată. Studiile literare sînt bazate ele însele pe metode de cercetare diferite, ce provin atît din științele exacte, cît și din științele umaniste (ceea ce denotă caracterul heteronimic al literaturii, faptul că în ea găsim valori diferite ale umanului – dar metodele critice și valorile literare sînt probleme exterioare articolului de față). Aș spune că cele trei funcții ale criticii literare fac din ea o rețea indispensabilă pentru buna funcționare a instituției literare. Sigur, fiecare e liber să practice orice tip de critică literară. Dar pentru a funcționa literatura (rețeaua sau cîmpul literar) e nevoie de toate trei, nu se poate neglijînd-o sau eliminînd-o pe una din ele. Nu poți face studii literare, fără a avea, totuși, o literatură care se cultivă prin critica actualității și se conservă prin ediții bine făcute. Este ca și cum ai pretinde ca tînărul adult ce face studii superioare să nu mai treacă prin gimnaziu și prin liceu. La fel, cele trei tipuri ale criticii literare sînt strîns legate între ele, sînt, dacă vrem, trepte, fără ele nu avem acces la edificiul instituției literare. Sigur, dacă ajungem la ideea că nu mai avem nevoie de literatură, putem renunța și la critica literară, cu toate funcțiile sale devenite inutile, precum și la celelalte componente ale instituției literare: reviste, edituri, institute, secții din universități și academii etc. După cum un mare semn de întrebare trebuie să așezăm asupra literaturii din școlile preuniversitare, dar aceasta e o chestiune în afara temei de față, deși nu fără o legătură puternică cu ea.
Încă un lucru pe care aș vrea să-l mai enunț (amintesc, pentru unii). Evaluarea cadrelor didactice universitare se face pe trei dimensiuni: didactică, de cercetare, civică (relația cu societatea). Pentru universitarii care se ocupă cu literatura, relația cu societatea înseamnă (nu singular, dar prioritar) cultivarea literaturii, prin articole, prin intervenții la radio, la televiziune etc. E, alături de cercetarea științifică, o obligație de serviciu, contractuală.
În sfîrșit, o chestiune care nu are de-a face cu literatura, ci cu etica dialogului (care poate fi, însă, însușită ori măcar cultivată, plecînd de la spiritul critic, inclusiv de la cel prezent în critica literară). A ieși în public și a nega toate pozițiile și afirmațiile diferite de ale tale, a crede că „realitățile de azi” înseamnă doar ceea ce vezi tu, orbit de propriile teze proclamate cu rigiditate, nu înseamnă o abordare progresistă, ci, dimpotrivă, situarea alături de caporalul grobian de pe vremuri, aflat într-o întunecată și ridicolă ariergardă, cel care răcnea (pentru că așa credea că trebuie comunicat, avea putere și nu era nimeni care să i se opună cît era regimentul de mare) „cînd vorbești cu mine să taci din gură”."
["post_title"]=>
string(48) "Cîteva idei elementare despre critica literară"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(46) "citeva-idei-elementare-despre-critica-literara"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-05-10 08:06:04"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-05-10 05:06:04"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241144"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[3]=>
object(WP_Post)#36655 (24) {
["ID"]=>
int(241135)
["post_author"]=>
string(2) "31"
["post_date"]=>
string(19) "2024-05-09 13:37:48"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-05-09 10:37:48"
["post_content"]=>
string(20192) "În prima ei formă, această carte se numea Mic tratat de impudoare. Apoi, autorul a ezitat între mai multe titluri, unele rămase în manuscrise, precum Negru, verde și maro. Agende 1993-2000, Caiet de teze, Caiete și teze, Scrisul din piele, Fragmente corpalfabetice, altele înregistrate ca atare într-una dintre însemnările din 2000: „Fals tratat de impudoare. Jurnal impudic. Lepădarea de piele. Lecția de anatomie. Vivisecții. Tăierea în patru. Ecorșeuri. Dincolo de piele. La capătul venelor. Terminații nervoase. Capilare de cerneală. Respirație alfabetică. Bisturiu. Suprimarea prin scris. Instincte și idei. Caiet de teze. Spațiu de locuit“. Titlul final, Trupul știe mai mult. Fals jurnal la Pupa russa (1993-2000), a apărut pe prima pagină a manuscrisului înaintat editurii, în mai 2006, și nu se regăsește în nici un alt manuscris din arhivă. Pagina de titlu a manuscrisului aflat în Arhiva Crăciun, într-un dosar albastru, de carton – pe care apare scris cu pix roșu „Corectură 1/mai 2006“ –, a trecut prin mai multe corecturi succesive, ale căror urme sînt perfect vizibile în facsimilul reprodus în această ediție. E vorba despre nu mai puțin de patru intervenții (în afara mențiunii „Corectură 1/ mai 2006“), cu instrumente de scris distincte, ce indică febrilitatea căutării unei formule de titlu adecvate viziunii sale despre conținutul cărții. În cel de-al doilea manuscris din dosarul albastru, ce poartă mențiunea „Corectură 2/mai 2006“, titlul este cel de-acum, pagina e intactă, nu mai există nici o ezitare, chiar dacă toate formulele la care autorul a renunțat pe parcurs vor fi enumerate spre finalul însemnărilor din aprilie 2000. A renunțat, dar nu le-a abandonat, de vreme ce fiecare dintre ele funcționează ca descriere succintă a acestui text, aflat la intersecția mai multor genuri și specii narative – jurnal, eseu, autobiografie intelectuală –, dar și a mai multor scriituri, ce aparțin atît lui Gheorghe Crăciun, cît și unor autori pe care i-a citit și i-a recitit în momente diferite ale vieții.
Temele „falsului jurnal“
Incursiunea în arhiva Crăciun e fascinantă, pentru că, pe măsură ce se deschid fișierele și documentele din care autorul a alcătuit, asemenea unui fantastic alchimist, volumul acesta, se dezvăluie nu doar amploarea proiectului lui literar (și existențial), ci și metoda de lucru, consemnată, de altfel, într-o însemnare din 1996: „…de la un moment dat încolo, textul mi se impune la modul drastic. El devine geometrie. Simt că n-am ce face, că trebuie să mă conformez capriciilor lui. Îl construiesc, într-adevăr, dar din fragmente de oase și carne. Îmi iau trupul, îl despic în bucăți și apoi îl reasamblez în ordinea pe care mi-o dictează construcția al cărei prizonier sînt“. O confruntare a textului apărut în ediția din 2006 cu variantele salvate în computer (anterioare celor două manuscrise dactilografiate) confirmă efortul scriitorului de a „scutura“ jurnalul de toate atributele sale temporale, pe de o parte, precum și de referințele biografice. În trecerea de la documentele din computer la ediția tipărită, este evident efortul de reducere a redundanțelor și a aluziilor la viața personală. În plus, George a renunțat la datare, păstrînd doar mențiunea anului și a lunii, destul de imprecise și acestea și, de multe ori, înșelătoare. Căci nu precizia cronologică este cea care structurează acest „fals jurnal“, ci fluiditatea și continuitatea gîndirii vii, hazardul asocierilor între evenimente trăite, idei îndelung pritocite, asupra cărora revine adeseori, și lecturile formatoare și revelatoare. Trei sînt folderele în care se regăsesc, regrupate tematic, mai multe dintre însemnările care au intrat în Trupul știe mai mult:
Gheorghe Crăciun în atelierul lui Ion Dumitriu. Fotografie de Ion Dumitriu[/caption]
Textul pe care vi-l oferim mai jos este doar un fragment din manuscrisul unei cărți inedite de Gheorghe Crăciun, pe care am descoperit-o în computerul său – Carte despre. În timp ce pregăteam pentru tipar cea de-a doua ediție a volumului Trupul știe mai mult. Fals jurnal la Pupa russa (1993-2000) – cel de-al unsprezecelea volum din seria „Gheorghe Crăciun“ –, am încercat să găsesc toate textele risipite în computer care și-au găsit, ulterior, loc în paginile cărții amintite. Am intrat și în fișierul intitulat „cum si despre“, în care majoritatea documentelor sînt salvate în 2005 și 2006. Nu mică mi-a fost surpriza să descopăr că, pe lîngă două variante de sumar și 15 documente ale căror dimensiuni variază între 2 și 4 pagini, în același fișier se află și un document intitulat „despre_carte“, salvat în 2.02.2005, care are 121 de pagini și 157.032 de semne cu tot cu spații. Cu alte cuvinte, o carte întreagă, pregătită pentru tipar de George, la care sigur ar fi revenit în vederea publicării, foarte apropiată, ca formulă, de Mecanica fluidului și de Trupul știe mai mult, pe care o vom publica, în toamnă, în cadrul seriei Crăciun. (Carmen MUȘAT)
Nu-mi place cum am început această rememorare. Aveam poate nevoie de la început de un ton mai narativ. N-am reuşit să-l prind. Poate că de vină e calculatorul care m-a învăţat să scriu repede, orb, fără să-mi ridic ochii de pe taste. De vină e probabil şi locul în care scriu, camera mea în care singura prezenţă mişcătoare sînt eu. Cît am stat în spital, la secţia de terapie intensivă, am trăit cu sentimentul că, după toate cele întîmplate, viaţa mea va arăta cu totul altfel. Eram convins că voi reuşi să trăiesc ca şi cum m-aş fi născut a doua oară. Boala mea devenise un handicap, iar eu mă gîndeam la viaţa fericită a omului care ştie să se bucure de toate nimicurile. Zăceam în pat cu pieptul acoperit de ventuze cu fir la capăt, înconjurat de luminile şi zumzetul monitoarelor, şi mintea mi-era cuprinsă de o luciditate înfiorătoare.
Nu mă puteam ridica, maţele de gumă ale sondelor coborau în pungi de plastic nevăzute, golite periodic de infirmiere cu mănuşi de cauciuc. Femei mişcîndu-se în jurul meu. Mă ameţeau de fericire mirosurile de alcool sanitar, sînge cules în eprubete, perfuzii, parfum, urină, mîncare fără sare. Erau mirosurile lucidităţii mele şi ele aveau o consistenţă pe care nu o mai simţisem niciodată. Ferestrele salonului de terapie intensivă erau departe. Ştiam că începuse toamna. Din cînd în cînd aerul devenea prea greu şi vreo asistentă deschidea un geam. Mirosul aerului de afară mă înnebunea de dorinţa de a-mi reîncepe viaţa adevărată. Încercam să scriu. Mîna dreaptă îmi fusese prevăzută cu o branulă cu mai multe orificii. Perfuziile îmi anulau senzaţia de foame. Mai degrabă ochii mei ar fi vrut să mănînce vîrfurile încă verzi ale plopilor de afară. Era singurul semn de vegetaţie la care aveam acces. Notam ceea ce n-aş fi vrut niciodată să uit. Nu-mi aminteam nimic despre elicopterul care mă transportase de la Tîrgu Mureş la Bucureşti. Iar acum nu-mi pot aminti nimic despre senzaţia cu care am deschis ochii în camera aceea enormă, cu alţi bolnavi imobilizaţi ca şi mine la pat.
Fusesem intubat, sedat, fusesem supus unei intervenţii de maximă urgenţă. Era o minune că încă mai trăiam. Dar asta am înţeles încetul cu încetul, punînd cap la cap vorbele altora.
Cînd am văzut prima dată albeaţa pielii, n-am ştiut dacă e bine sau rău că pielea poate fi atît de albă. N-am ştiut dacă o piele atît de albă trebuie să fie aşa, şi nu altfel, şi dacă albeaţa ei foloseşte sau nu la ceva. De ce a trebuit să văd eu acea piele orbitoare, închisă în propria ei albeaţă ca un chip în oglinda de mercur, nici asta nu înţelegeam. O vedeam pe colega mea Aurica, fugind, eram foarte aproape de ea, lîngă ea şi lîngă mirosul de bărbat al profesorului nostru de sport, eram la ora de sport şi fetele s-au dezbrăcat, erau dezbrăcate deja, profesorul nostru Drăgănuş le obligase, poate că trebuia ca şi noi, nişte băieţi de 12-13 ani, să ştim odată pentru totdeauna ce se află sub fustele fetelor, poate că nici pe el nu-l puteau lăsa indiferent trupurile lor crude încă, şi aşa şi este, pentru că Blanca avea un trup ca o sfoară, Anişoara era grăsuţă şi cu pielea închisă la culoare, Bloj Maria era doar o ţigancă pe care o ocoleam din instinct, pentru că toată lumea ştia că miroase urît, iar pe Aurica o iubeau în taină mulţi băieţi, toţi băieţii. Ea era singura fată cu ţîţe, nimeni nu avea curajul să i le atingă, dar dedesubtul sarafanului avea un piept mare de femeie, un piept umflat şi rotund, un piept tare şi poate că asta ne speria cel mai mult şi ne făcea aşa de curioşi, pentru că mamele noastre aveau piepturi moi. Pieptul ei era acum acoperit de un tricou, nu mai ştiu ce culoare avea, dar chiloţii ei de sport erau negrii şi pielea ei ne orbea, mă ameţea, îl făcea pe profesorul nostru de sport Drăgănuş să strige şi mai tare spre ea să-şi mişte fundul mai repede că aia nu e alergare, e fund fîţîit. Hai, Aurica, mişcă-ţi fundu’ ăla fîţîit, striga profesorul nostru, şi vocea lui, în care, îmi dau seama acum, foşnea o undă de admiraţie, împreună cu mingile de carne ale dosului colegei mele, mă făceau să înţeleg perfect ce înseamnă cuvîntul fîţîit atunci cînd era legat de forma şi mişcarea unui fund mare şi rotund. Mie mi se uscase gura, mie îmi sticleau ochii de uluială, eu mă ghemuisem în mine de parcă m-ar fi pîndit un mare pericol, simţeam mirosul de tutun al profesorului nostru de sport, mirosul hainelor lui de om liber, care urăşte costumele şi cravata pentru că el predă educaţia fizică, face naveta cu autobuzul, se opreşte la birtul din capul satului şi bea un rom dacă vrea, eram lîngă profesorul nostru de sport, pentru că eram simpatia lui, aveam aptitudini la alergare, săritura în lungime şi jocurile de echipă, eram acolo şi priveam albeaţa coapselor Auricăi, priveam fundul şi coapsele şi pulpele ei care se îndepărtau tot mai tare de mine, ca pe ceva interzis, eram extraordinar de mirat că profesorul nostru de sport ne lăsa să venim în contact cu ceea ce era interzis, cu trupurile de sub uniforme ale colegelor noastre, cu pielea lor neatinsă de soare. Era un dar al profesorului nostru, era o pedeapsă? El ne lăsa să le privim picioarele cu pielea albă şi sînii mici care le tresăltau în alergare şi obrajii îmbujoraţi şi chiar și cefele goale sub coada de cal în care le obliga să-şi strîngă părul. Era profesorul nostru şi avea dreptul ăsta, să le oblige, să le dezbrace pentru ora de educaţie fizică, să le cerceteze urechile, unghiile, dar asta nu făcea cu ele, făcea cu noi, băieţii, uneori ne obliga chiar să ne scoatem şosetele, unii nu se spălau seara pe picioare şi erau traşi de urechi, primeau dupaci după ceafă.
[caption id="attachment_241098" align="alignright" width="218"]
Desen de Gheorghe Crăciun[/caption]
Dar de unde şi de ce atîta piele albă şi de ce ce coapsele orbitoare ale blondei Aurica, de unde, mai ales, mirosul ăla al ei de curăţenie care te făcea să leşini de plăcere, de frică, de dorinţa să ce? Pielea ei mirosea frumos, era un miros de săpun pe care îl simţeam prima dată şi pe care nu l-am mai întîlnit niciodată după aceea, la alte colege, fete sau femei, la profesoarele care treceau printre noi, printre băncile noastre, aerul în care noi ne desfăşuram activitatea la ora de educaţie fizică era rece, cred că era începutul lui mai, abia dispăruse de tot zăpada, iar iarba care abia începea să crească în Verzării parcă încă mirosea a zăpadă, trecuse o iarnă, ne apropiam de sfîrşitul clasei a VII-a şi nu înţelegeam ce fenomen misterios se petrecuse în iarna aceea, de ce trupurile colegelor noastre păreau atît de stranii, de ce pielea lor era atît de albă şi de neapărată, de ce Aurica semăna cu o femeie, dar care dintre noi ştia cu adevărat cum e o femeie, poate profesorul nostru de sport Drăgănuş, pentru că şi el se afla acolo cu noi şi le privea şi ţipa la ele şi le îndemna cu vocea lui poruncitoare, de om care fumează, să fugă mai repede. Iar noi ne puteam oricînd aminti că, într-o zi, pe înserat, după ce ieşiserăm de la şcoală, jucam fotbal pe un petec de pămînt de lîngă linia ferată, şi că l-am văzut atunci pe profesorul nostru Drăgănuş venind spre noi pe drumul de căruţă ce mărginea loturile de cartofi împreună cu o femeie tînără şi frumoasă care nu era decît profesoara noastră de istorie, frumoasa şi parfumata noastră profesoară de istorie pe care profesorul nostru poate că o ţinea de mînă, pentru că aşa spuneau unii băieţi, dar nici n-avea importanţă, n-avea o importanţă aşa de mare ca salutul nostru în cor, pentru că meciul s-a oprit, ca să treacă profesorii noştri, şi răspunsul profesorului nostru de sport ce faceţi, mă, vă antrenaţi?, care ne-a şi zîmbit, în timp ce profesoara de istorie părea să se uite după stele pe cer ca şi cum noi n-am fi fost acolo, ca şi cum noi am fi făcut parte dintr-un film la care ea putea să nu se uite. Aşa o priveam eu pe Aurica, de parcă aş fi văzut-o din întîmplare, de parcă trupul ei nu m-ar fi interesat deloc, ce dracu eram doar un copil, nu un bărbat ca profesorul nostru Drăgănuş, pentru care colega mea nu putea fi decît o fată cu sîni şi părul blond, părul ei des şi galben prins într-o cordeluţă, părul ei ca o flacără curată aşa cum se vede un foc de lemne în plină lumină, iar Aurica fugea, albeaţa trupului ei trebuia să fugă, ochii mei fugeau împreună cu ea, iar Drăgănuş îşi aprindea o ţigară şi făcea pauză.
De cîte ori scriu ceva şi mi se întîmplă să folosesc cuvîntul lume o fac cu o anume ezitare. Uneori mi se pare că acest cuvînt e prea uscat, alteori că are o certă conotaţie de concreteţe la care eu personal nu pot să ajung. În orice caz, nu sînt deloc convins că lume e un cuvînt care să poată spune cu adevărat ceva despre ceea ce creierul sau corpul meu ştie că e lumea. Sonoritatea lui nu are nimic spectaculos, aşa cum nu par deloc expresive acustic cuvintele bisilabice. Consoanele şi vocalele care îl compun nu au o simbolistică specială, deşi, dacă stau bine să mă gîndesc, dacă încerc să ajung la densitatea lui fonetică, lucrurile nu stau chiar aşa. Cuvîntul lume e în cea mai mare parte a lui ceva întunecat şi închis. E-ul final, în schimb, compensează această senzaţie şi promite ceva, e un strigăt, e o chestie luminoasă, aproape veselă, care îţi vîntură pe dinaintea ochilor nu ştiu ce premiu şi te îndeamnă la optimism. Caracterul polisemantic al cuvîntului e o problemă care ţine de dicţionar şi de munca lingviştilor. Nu aşa ceva mă interesează pe mine. De cîte ori, în ceea ce scriu, cuvîntul acesta devine necesar, el este selectat de contextul a ceea ce am de spus. Dar ce am eu de spus?
Lumea e exterioritatea noastră, e ceea ce se află în exteriorul meu. Pentru a pune ordine în ceea ce simt şi gîndesc am nevoie de această distincţie. Însă în acelaşi timp lumea mă conţine. Pentru a putea gîndi ceea ce mă conţine eu trebuie să mă extrag din această circumstanţă materială şi fenomenologică şi să gîndesc. Lumea concretă din afara mea nu coincide aproape niciodată cu lumea la fel de concretă din capul şi carnea mea. Între cele două forme de concreteţe, una care nu are nimic de a face cu mine, pentru că ea în general mi-e străină (şi aceasta e lumea exterioară), şi alta pe care o justific prin amintirea senzaţiilor mele despre contactele pe care le-am avut cu oameni şi obiecte şi despre împrejurările în care am fost obligat să constat că lumea se compune din oameni şi obiecte, se află cuvîntul lume. El nu e un obstacol, e un mediator, e, cum ar putea spune oricine, o formă care asigură compromisul necesar al înţelegerii.
Ce e însă de înţeles aici? De ce e lumea pe trei sferturi întunecată, grea, închisă, apăsătoare, demobilizatoare şi pe un sfert luminoasă, deschisă, promiţătoare? Cred că înainte de toate ar trebui să spun că vocala e din lume se confundă cu viitorul, promite întotdeauna viitorul, faptul că întotdeauna te poţi elibera, poţi ieşi din încîlcelile lumii, te poţi elibera chiar de presiunea lumii. În ce priveşte partea întunecată, aici ar trebui să spun ceva despre felul în care dimensiunea corporală a fiinţei mele se raportează la ceea ce o înconjoară. O înconjoară e un mod de a spune. Ceea ce mă înconjoară mă înfruntă, mi se opune, nu mă percepe decît în rare cazuri şi asta în situaţii de activare a parantezei fenomenologice. Mă aflu, de pildă, într-o staţie de metrou, urc pe nişte scări, înaintez pe un culoar, mă apropii de o ţintă. În faţa mea, haine, volume, siluete, corpuri, forme în mişcare, nimic mai mult decît atît. E vorba de acel mult invocat cenuşiu al existenţei. Oamenii care merg înaintea mea, în spatele meu, în rînd cu mine, sînt nişte picioare şi nişte mîiini care se mişcă, nişte genţi care atîrnă pe umeri, nişte pungi de plastic ţinute între degete. Ce ne uneşte? Tunelul prin care mergem, coridorul pe care păşim, ţintele noastre individuale. Şi dincolo de asta? Faptul că sîntem făcuţi din aceeaşi materie (ceea ce nu e puţin lucru), faptul că ne putem înţelege, dacă e nevoie, prin gesturi şi prin vorbe, faptul că ne ignorăm reciproc. Sîntem nişte mamifere bipede care, pentru a face viaţa mai suportabilă, se ignoră reciproc. A, da, din cînd în cînd, din această mulţime de haine, şepci, pălării, picioare, genţi, basmale, plete şi chelii, se desprinde cîte un chip cunoscut. Ceea ce era pînă atunci întunecat în cuvîntul lume devine mai luminos sau, de ce nu, şi mai întunecat. Nu simţeam nevoia să văd cutare figură sau mi-a făcut plăcere să mă întîlnesc cu cutare individ. Oricum această întîlnire pasageră m-a scos din muţenie, m-a făcut să urc spre suprafaţa fiinţei mele sociale şi în general sociabile, mi-a arătat latura de familiaritate şi unicitate a indistincţiei, a acelei mulţimi umblătoare şi indistincte.
Cuvîntul lume e făcut să conţină oamenii, obiectele, fenomenele, tot ceea ce mă poate disturba, obosi, deturna de la scopurile mele. Ceea ce mi se pare înfiorător e faptul că nevoia noastră permanentă de abstractizare a putut pune la un loc lucrurile, animalele şi oamenii în acelaşi cuvînt. La rigoare, în matematică sau în economie, totul devine o problemă de statistică. Limba ne arată şi ea cum pot fi puse laolaltă mere şi pere, existenţe cu sînge cald şi existenţe lipsite de sînge, bănci din parc şi femei frumoase, bătrîni decrepiţi şi splendide apusuri de soare, copii de ţîţă şi pietre de rîu, alcoolici fără ciorapi în pantofi şi nopţi de ger crîncen, trenuri de mare viteză şi pisici flocoase, gîndaci de bucătărie şi mobilier de cabinet stomatologic, morţi şi indivizi care încă mai umblă, pachete de ţigări şi colonii de acarieni vizibile doar la microscop.
Ca să fac toată această enumerare a trebuit să mă dedau unui exerciţiu de libertate a asocierilor, cu toate că problema mea era alta. Cuvîntul lume are şi un sens foarte abstract, ca într-o formulă de genul romanul şi lumea, care e atît de labil şi de confuz şi de imposibil, încît aproape întotdeauna, atunci cînd scriu, aş vrea să-l evit. Această nelinişte a evitării are cel puţin două motive. Primul se află în conştiinţa mea şi celălalt în afara ei. Lumea abstractă din capul meu e exterioritatea care nu e nicidecum o simplă exterioritate materială. Lumea abstractă din cuvîntul lume aflat în expresia romanul şi lumea ar trebui să aibă o anumită accepţie în conştiinţa celui care mă citeşte. Dar dacă lumea lui e mai mică şi mai puţin densă decît lumea mea, atunci ce mă fac? Dacă puterile mele de abstractizare sînt sub nivelul aşteptărilor lui? Să mă întorc la dicţionar, la care dicţionar? Dicţionarul nu te învaţă, dicţionarul confirmă sau nu confirmă. Şi dacă nu-ţi confirmă un sens, vina nu e întotdeauna a ta.
[caption id="attachment_241099" align="alignright" width="217"]
Desen de Gheorghe Crăciun[/caption]
Dar mai bine aş face în continuare cîteva observaţii despre existenţă şi implacabil, despre existenţialism. Aşa-numitul existenţialism nu e un curent filozofic sau e doar din întîmplare aşa ceva. Revelaţia existenţială, faptul că scoarţa crăpată a unui arbore nu are nici o legătură cu respiraţia pielii mele şi cu faptul că eu văd scoarţa aceasta, în timp ce pielea mea respiră, e un motor al mersului mai departe. Mergem mai departe, pentru că vieţile noastre îşi pot găsi culoare de înaintare, sîntem ca nişte viermi care străbat ţesuturile existenţei, ne construim canale, roadem ceea ce ne împiedică să înaintăm, în general roadem şi mîncăm ceea ce ne înconjoară, materia compactă a propriei noastre exteriorităţi. Ne hrănim învăluiţi într-o linişte asurzitoare, cînd mîncăm sîntem întotdeauna foarte singuri, nespus de singuri, ca şi atunci cînd simţim nevoia să ne sprijinim umărul de un zid sau să luăm în braţe trunchiul unui copac. Aşa e condiţia. Mîncăm şi orbecăim, ne folosim mîinile şi coatele, picioarele sînt mai civilizate şi mai paşnice decît mîinile, pentru că ele ne duc singure înainte. Mergem şi aşteptăm. Nu dau prin această afirmaţie o definiţie e vieţii. Definiţiile sînt penibile. N-am ştiut niciodată dacă autorii de definiţii ar trebui să fie molestaţi cu pietre sau potopiţi de admiraţie. Dar ştiu că definiţiile nu mă ajută cu nimic, în timp ce pielea mea respiră şi materia lemnoasă a scoarţei copacului mă sfidează. Cuvîntul lume e un compromis rezultat după sute de ani de războaie lexicale şi fonetice, îl port în minte, îl folosesc aproape zilnic şi nu ştiu ce să fac în ultimă instanţă cu el. Materia lui sonoră nu mă încurajează să cred în el. Felul în care eu îmi reprezint lumea cu atît mai puţin.
Arbitrarietatea cuvîntului lume e atît de precisă, că el nu-mi oferă nici cea mai mică speranţă că mi-ar putea deveni prieten. E un cuvînt calcinat, un produs fabricat în care nu a mai rămas aproape nici o urmă din materialul său de origine. Îl folosesc în eseuri sau în texte de proză, în vorbirea zilnică sau în dialogurile din vis. În spatele lui sînt eu. Dacă eu n-aş fi de fiecare dată în spatele lui, el s-ar pulveriza, ar dispărea prin autocombustie. Zic lume şi mă gîndesc la un meci de fotbal pe stadion, la infinitul din mintea gînditorului abstract şi la răţuşca cea urîtă din poveste. Zic lume şi văd oameni, rude, vecini, spectatori, pacienţi, lucrători la terasamentul de cale ferată, cosaşi, şoferi, adunători de hîrtii, femei şi copii care merg sau ies de la şcoală. În mulţimea care merge în faţa mea mă uit după femei, după fete, după oamenii prost îmbrăcaţi, după indivizii cu handicap, după figurile nesuferite. Lumea e un buboi care a copt şi excepţia ei e un vîrf roşu şi tare ca un sfîrc de adolescentă. Buzele mele se lipesc de sînul lumii şi simt un gust sărat, apătos, nu deosebit de plăcut. Îmi place pielea fetelor zărită între marginea bluzei mulate pe pîntec şi marginea pantalonului evazat de sub buricul gol, îmi plac pletele lor proaspăt spălate şi mirosul lor de bună calitate, îmi plac hainele curate şi elegante, aşa cum îmi plac iarba verde, drumul acoperit de ţărînă, mirosul epidermei de cal, mirosul vechi de motorină, mireasma de cafea într-un magazin mic şi cochet, cu vitrine transparente ca aerul. Îmi place aerul îngroşat de ger şi îmi plac bătrînii care tac, privesc, vorbesc puţin, stau liniştiţi pe un scaun. Îmi place să folosesc cuvîntul lume în legătură cu toate acestea. Îmi place sfîrşitul cuvîntului lume. Îmi place să fiu în el, în e.
Boul era o cutie mare de carne care mergea. Corpul boului era un dulap burduşit cu şomoioage de iarbă, în el putea intra o căpiţă întreagă. Un ou enorm cu coarne tari de unghie groasă era boul. Cînd bunicul intra în grajd, boul întorcea capul şi atunci eu vedeam ochiul boului. Sau puteam vedea ochiul boului în timp ce el stătea pe cele patru picioare ale lui în cîmp. Burta boului era un butoi şi cînd Nae Asaftei povestea cum el era la bucătăria companiei şi a sfîşiat cu baioneta burta boului pentru a intra în căldura ei băloasă – ştiam ce spune. Dar boul era mai mult decît atît. El era şi un roi de tăuni care-l înconjurau tot timpul. El era şi o coadă murdară care ţi se putea lipi de obraz cu miros de pişălău paie praf iarbă dospită balegă aer de grajd.
Vedeam ochiul boului care era o bulbucătură tulbure albastră înconjurată de o piele albă şi grasă. Îl vedeam mai ales atunci cînd stăteam în faţa lui, în coasta lui, la distanţa aceea mică ce însemna frica mea faţă de liniştea lui. Era un animal în care se consumau sunete şi bunicul îmi spunea că, dacă boul mănîncă iarba asta, se întîmplă pentru ca în burta lui să se amestece un aluat care dospeşte. Aluatul dospea şi eu mă gîndeam la o baltă plină cu mîl care miroase a bou. Mă gîndeam la o groapă săpată în pămînt. Mă gîndeam la pămîntul răscolit de obuze şi la frica lui Nae Asaftei şi la toţi oamenii din jurul lui care fugeau ca nişte şobolani îngroziţi. Şobolanii erau atît de îngroziţi că ei se preschimbau în oameni peste care venea războiul din cer. Auzeau nişte zgomote pe care nu le cunoşteau. Le auzeau cu burta în care fermentau biscuiţi de campanie şi fasole şi carne scoase din cutii de tablă care lucea în aer sau se întuneca de întunericul serii pe cîmpul de lîngă apă.
Iar capul cu păr cîrlionţat al viţelului se apleca spre apă şi apa curgea la vale încet şi egal, fără nici o frică să curgă şi să se schimbe în plumb topit în cositor şi miere încinsă. Ochiul viţelului era mai mic şi mai blînd. Bulbucătura lui tăcea mai limpede şi mai albastră mai fricoasă mai aproape de mine. Întindeam mîna şi mîngîiam viţelul pe cap. Bunicul ridica paharul şi Nae Asaftei smulgea baioneta. N-avea mănuşi şi fierul îngheţat i se lipea de degete ca o arsură. Frica lui ştia că trebuie să se ascundă în burta boului şi boul care trăsese după el bucătăria de campanie nu ştia la ce poate folosi burta lui. Venea gerul de stepă. Zăpada scîrţîia ca sticla frămîntată sub picioare. Gerul dospea şi creştea rupt de şuieratul obuzelor. În faţă erau nemţii şi tunurile lor cu ţevi lungi. Boii erau legaţi cu lanţuri. Lîngă ei căruţele cu fîn. Lîngă ele bucătăriile pe două roate. Roatele aveau cauciucuri de camion şi numai boii erau calzi şi scoteau aburi din piele.
Cînd ploua şi boul se afla în grădină iarba era alunecoasă. Pielea boului devenea o suprafaţă pe care se scurgea apa. Scurgerea aceea fumega. Vedeam fumegarea de ceaţă a scurgerii ei şi vedeam pomii grădinii învăluiţi în aburul cald al ploii oprite. Boul mă vedea şi îşi ridica grumazul pe care puteam să văd urma jugului. Vedea pielea roasă de jug şi ochiul boului mă privea dintr-o parte. Eram ca doi fraţi. Ochiul lui era fratele mai mare al ochiului meu. Coada lui era ca o bucată de frînghie groasă.
"
["post_title"]=>
string(12) "Carte despre"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(12) "carte-despre"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-05-08 10:17:59"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-05-08 07:17:59"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241095"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[5]=>
object(WP_Post)#36653 (24) {
["ID"]=>
int(241159)
["post_author"]=>
string(3) "205"
["post_date"]=>
string(19) "2024-05-10 10:05:28"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-05-10 07:05:28"
["post_content"]=>
string(4732) "[caption id="attachment_241160" align="alignright" width="216"]
Cosmin Perța și Ruxandra Cesereanu[/caption]
Între 16 și 19 aprilie 2024, am participat împreună cu Cosmin Perța la Conferința anuală Pen International de la Bled (Slovenia), care adună laolaltă membrii Comitetului de Pace. Călătoria noastră a fost sprijinită de Institutul Cultural Român din București. În prima parte a conferinței, în 16 aprilie, momentul-cheie a fost dezbaterea despre Rezoluția Pen International în chestiunea Israel și situația de calamitate umanitară din Gaza. Documentul redactat a lansat și cîteva polemici, urmînd să fie nuanțat, eventual corectat, apoi aprobat atît de conducerea Pen International, cît și de toate centrele Pen. Am făcut propunerea ca Rezoluția respectivă (și orice Rezoluție care va mai urma), după ce va fi finalizată, să nu circule doar în interiorul Pen International ori în spațiul mediatic și pe rețelele de socializare, ci să fie trimisă și autorităților politice din toate țările care au centre Pen, ca document oficial.
Sesiunea de a doua zi, 17 aprilie, a prilejuit de asemenea polemici și varii nuanțe. Prezentările de impact au fost cele făcute de Pen Ucraina – reprezentată de Katarina Kalytko (despre invazia rusă la scară largă) și Pen Belarus (despre cenzura și regimul de supraveghere polițienească sub tutela președintelui Alexandr Lukașenko). Unul dintre reprezentanții Pen Slovenia a propus formularea unei a doua Rezoluții Pen International la Bled, de susținere a Ucrainei împotriva agresiunii concretizate de regimul lui Vladimir Putin. Acest lucru a stîrnit oarecare tensiuni. Am intervenit în dezbatere de mai multe ori și am prezentat efectul nociv al putinismului. Am citit cîteva fragmente din jurnalul mentalităților despre războiul din Ucraina, pe care îl țin din 2022.
În după-amiaza de 17 aprilie a avut loc o masă rotundă despre țările din Balcani (respectiv despre țările din fosta Iugoslavie), o dezbatere post-iugoslavă cu multe idei și chiar cu polemici. În intervenția sa de la final, Cosmin Perța a făcut propunerea ca, în cadrul Pen International, țările din Balcani și participarea lor interculturală să nu se limiteze doar la țările fostei Iugoslavii, ci să alcătuiască o rețea Pen Balcani (adăugînd Turcia, Grecia, România, Bulgaria, Albania) în care literatura și schimburile culturale să fie o platformă de lucru. Propunerea a fost primită cu multă simpatie, reprezentantul Pen Turcia asumîndu-și să stabilească rețeaua de contact între centrele Pen din Balcani. Proiectul prevede întîlnirea o dată pe an a centrelor Pen din Balcani inclusiv pentru a schița un model cultural comun al spațiului balcanic. Primele întîlniri sînt prevăzute să aibă loc la Skopje și Istanbul. Bucureștiul ar putea fi al treilea oraș pentru întîlnirea între centrele Pen din Balcani, în 2026 sau 2027.
Tanja Tuma, secretara Pen International și președinta Pen Slovenia, ne-a solicitat să îi trimitem de acum înainte proiectele Pen România, pentru a le integra în buletinul de informație Pen International. Este vorba în special de trei acțiuni anuale: Conferințele Pen România (anul 2024 este dedicat condiției femeii scriitoare; pînă acum a conferențiat Mihaela Miroiu, urmează Magda Cârneci); Maratonul de poezie (din 21 martie, în fiecare an, cînd e Ziua Mondială a Poeziei) și mai ales Festivalul Civic Pen România (prima ediție va fi în iunie 2024), care asumă două dezbateri („Literatura în vreme de război“; „Literatura scrisă de femei“) și două acțiuni literare de tip performance, la București, între 27 și 28 iunie 2024. Festivalul Civic Pen România va avea și un preambul la Facultatea de Litere din Cluj, la început de iunie, cînd va fi prezentată în fața studenților opera a două poete ucrainence (Oksana Stomina și Katarina Kalytko) și a cîtorva poeți din Belarus, cu lirică pe tema războiului ori a dictaturii. Katarina Kalytko va participa, prin Zoom, și la prima ediție bucureșteană a Festivalului, la dezbaterea despre „Literatură și război“.
Ruxandra CESEREANU
"
["post_title"]=>
string(74) "Conferința Pen International (Comitetul pentru Pace) de la Bled, Slovenia"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(70) "conferinta-pen-international-comitetul-pentru-pace-de-la-bled-slovenia"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-05-10 10:05:41"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-05-10 07:05:41"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241159"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[6]=>
object(WP_Post)#36652 (24) {
["ID"]=>
int(241012)
["post_author"]=>
string(4) "5107"
["post_date"]=>
string(19) "2024-05-03 10:00:45"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-05-03 07:00:45"
["post_content"]=>
string(13652) "Partidele politice care apărau în mod obișnuit interesele minorității rusofone din Estonia își pierd, treptat, influența. În același timp, autoritățile încearcă să pună presiune pe Biserica Ortodoxă Estonă a Patriarhiei Moscovei (MPEOK), pentru a o scoate de sub influența Moscovei.
Articol preluat de la Veridica.ro
Veridica este o publicație specializată în monitorizarea, analiza și demontarea campaniilor de fake news, dezinformare și manipulare din Europa Centrală și de Est. Obiectivele acestei publicații sînt creşterea gradului de conștientizare și înțelegere a fenomenului, a rezilienței societății, precum și promovarea valorilor democratice.
Spre Nord, scris și regizat de Mihai Mincan, inspirat din fapte reale, este un film despre emigrația în clandestinitate și alegeri dificile, despre felul în care oamenii reacționează în situații-limită. Dumitru (Niko Becker) și prietenul său bulgar Georgi (Dimitar Vasilev) se îmbarcă pe un cargo transatlantic, ascunzîndu-se într-un container, în speranța de a ajunge în SUA, tărîmul mult dorit, unde speră să se îmbogățească. Din nefericire, Georgi este aruncat în mare de căpitanul taiwanez al vasului. Dumitru este salvat de Joel (excelent Soliman Cruz), un marinar filipinez credincios, căruia i s-a făcut milă de el. Joel îl va ascunde și-i va aduce de mîncare și de băut, punîndu-și în primejdie slujba și viața, convins fiind că face o faptă bună. Filmul urmărește cu finețe psihologică frămîntările interioare ale lui Joel, care trebuie să pună în balanță salvarea lui Dumitru și siguranța echipajului. Un alt fir narativ dezvăluie diferențele de perspectivă dintre marinarii filipinezi și cei taiwanezi, precum și discriminarea filipinezilor. Relația dintre Joel și Dumitru este construită cu mare atenție și delicatețe, evoluînd în funcție de schimbarea situației, de la prietenie la crimă.
Spre Nord este un thriller psihologic admirabil făcut, care sondează resorturile și abisurile sufletești, precum și mecanismele umane de apărare.
Filmul chiar reușește ceea ce și-a propus Mihai Mincan: „o combinație de violență extremă, o formă de poezie extraordinară și o formă de misticism extraordinară“, după cum mărturisește el într-un interviu acordat lui Ionuț Mareș
(https://www.scena9.ro/article/mihai-mincan-spre-nord-interviu).
De remarcat imaginea lui George Chiper-Lillemark și montajul lui Dragoș Apetri, care fac casă bună, punînd în valoare jocul actorilor și tensiunile situațiilor într-un mod foarte sugestiv. La care se adaugă muzica compozitorilor Marius Leftărache și Alessandro Cortini.
Filmul a fost bine primit de public și critică, a fost prezentat și nominalizat la diferite premii la Festivalul de Film la Veneția, la secțiunea „Orizzonti“, la Festivalul de Film de la Tesalonic, la cele de la Haifa și Ghent.
Libertate, de Tudor Giurgiu, pe un scenariu scris împreună cu Cecilia Ștefănescu, este un film despre 
evenimente întîmplate la Sibiu în timpul Revoluției din 1989, cînd panica și deruta au pus stăpînire pe oameni și nimeni nu știa cine este cu cine, pe ce baricadă și ce hram poartă cu adevărat. După uciderea soților Ceaușescu, se trage din mai multe părți, fără să se știe prea bine cine trage în cine și de ce, se presupune că sînt teroriști chemați de dictatori, securiști și milițieni, căci Armata a trecut de partea poporului. În această debandadă, mai mulți oameni considerați suspecți sînt adunați într-o piscină și ținuți acolo pînă se lămurește și se stabilizează situația în țară. Aici sînt oameni care pînă de curînd erau înregimentați societății comuniste, pe care au servit-o, iar acum sînt luați drept teroriști, tratați ca dușmani ai poporului și prizonieri. Sînt oameni cu funcții, diverși funcționari în MAI, speculanți și cetățeni nevinovați sau chiar revoluționari prinși în iureșul arestărilor. În această piscină golită, păzită de armată, o mulțime speriată, debusolată, înfometată trebuie să conviețuiască mai multe săptămîni. Oamenii vorbesc între ei despre soarta Revoluției, despre cum o să fie mai apoi, chiar joacă fotbal cu un ghem de șosete. Vorbesc și despre ce a fost, despre ce au făcut unii și alții cu funcții. Între timp, Revoluția izbîndește, dar cel care-i va ancheta pe oamenii din piscină este, în mod ironic și cinic, un fost securist.
Filmul urmărește cu subtilitate cum este să-ți pierzi libertatea, să fii ținut prizonier, rupt de tot ceea ce se petrece, aruncat într-o nesiguranță teribilă, mai ales cînd planează asupra ta acuzația de terorism.
Tudor Giurgiu operează cu multe nuanțe, surprinde compexitatea situației, observă cum se face istoria, acest hibrid în care se manifestă nu numai vitejia, ci și puseurile de ură și violență, debandada, debusolarea, ridicolul, neverosimilul și chiar absurdul. Realizatorul ține de asemenea să urmărească modurile diverse în care ființa umană reacționează la situații carcerale.
Filmul e inspirat din fapte reale, totuși sînt și personaje fictive, precum Viorel Stanese, (Alexandru Calangiu), unul dintre șefii Miliției. El este arătat nu doar cu funcția sa, ci și cu preocupările sale umane, familiale. În piscină, povestește oricui și se roagă de cei care îi țin destinul în mîini să-i dea drumul acasă, că urmează să-și boteze copilul în curînd. Susține că nu a făcut arestări politice, a anchetat doar furturi și alte dezordini publice. Așadar, el a fost doar o rotiță folositoare a sistemului, nu un călău, ceea ce este credibil, căci au fost și astfel de oameni în comunism. Totuși, el a lucrat la Miliția Judiciară și nu este doar o simplă rotiță, ba se mai cunoaște și cu securiști, iar eliberarea lui se datorează acestor cunoștințe deloc lăudabile. În privința lui, iată ce spune regizorul: „De fapt, e o oglindire a modului în care cu toții ajungem să trăim cu noi înșine. E o chestie pe care nu o pot condamna, pentru că nu știu dacă în locul lui nu aș fi făcut aceleași alegeri. E un mod de a supraviețui cu greșelile pe care le-am făcut în trecut: le minimizăm, le cosmetizăm, le punem într-un sertar, le dăm uitării sau le tratăm cu umor. Justificăm și cosmetizăm trecutul pentru a-l face suportabil“.
Cît despre adevărul istoric, el este foarte greu de stabilit în condiții tulburi cum au fost evenimentele din decembrie 1989. E foarte greu de spus cine au fost teroriștii, cine a tras, e la fel de dificil de stabilit net granițele între eroism și lașitate. În plus, istoria este interpretabilă, mereu reconstruită din multiple perspective.
Tudor Giurgiu și Cecilia Ștefănescu s-au documentat ani buni, au luat interviuri oamenilor. Unii dintre cei care au fost în piscină au refuzat să vorbească, alții și-au spus povestea, precum bărbatul care a fost prins cu o hartă pe care avea însemnate cruci negre. L-au luat drept terorist, considerînd crucile drept cuiburi de teroriști, în vreme ce ele marcau doar străzi cu sens unic, bărbatul făcea taximetrie ilegală.
Cred că un astfel de film despre evenimente istorice mai puțin cunoscute și moduri diverse în care se reflectă ele este binevenit pentru a deconstrui istoria ca monolit, pentru a o fațeta și a o privi cu multe nuanțe și distanțe.
Despre Taximetriștii am scris deja la premiera filmului, în nr. 1144/30.01.2023 al Observatorului cultural (https://www.observatorcultural.ro/articol/smecher-sau-papagal-aceasta-i-intrebarea/).
Boss de Bogdan Mirică și Nu aștepta prea mult de la sfîrșitul lumii de Radu Jude sînt două filme meritorii, prezentate în festivaluri, cu succes de public și critică, despre care s-a scris deja destul de mult și nu am să le analizez aici, din lipsă de spațiu.
La categoria „Cel mai bun film de debut“ mi-a reținut atenția filmul Pocalul. Despre fii și fiice, de Cătălina Tesăr și Dana Bunescu, premiat deja la Astra 2023 pentru Cel mai bun documentar. Filmul documentează foarte bine ce înseamnă tradiție și descendență în lumea romilor cortorari. Cătălina Tesăr și Dana Bunescu pătrund în cîteva familii de romi din Transilvania și surprind îndeaproape importanța pocalului (tahtai în limba romani) în tradiția romă, și anume pocalul este blazonul fiecărei familii, care este trecut pe linie masculină. Pocalul, obiect de prestigiu în lumea săsească a secolului al XVIII-lea, este preluat de către romi, învestit cu funcții emblematice și capătă importanță la tocmirea zestrei: în funcție de valoarea pocalului se calculează zestrea fetei. După căsătorie, pocalul este păstrat în familia miresei pînă cînd tînărul cuplu va avea un băiat și va asigura descendența masculină. Filmul îi urmărește în principal pe Băra, pe fratele ei Peli și pe Nina, soția acestuia. Băra și Peli au fost tocmiți „pe schimb“ de familiile lor, conform principiului „Îți dau fata, îmi iei fata“, un troc prin care se evită plătirea zestrei.
Camera urmărește viața zilnică a cuplurilor și asistă la discuțiile despre pocal, despre familie, maternitate și mai ales despre importanța descendenței masculine. Peli și Nina sînt căsătoriți de cîțiva ani, au o fetiță, dar presiunea cea mare pentru Nina este faptul că nu are încă un băiat care să readucă pocalul în sînul familiei. Deși se înțelege bine cu soțul său, socrii îi fac viața amară fiindcă nu a fost în stare să aducă pe lume un băiat, de parcă ar fi vina ei personală. Chiar și cumnata sa Băra o privește de sus, cu asprime, afirmînd că dacă ea a fost în stare să nască un băiat, și Nina poate face sta. Presiunea este cu atît mai mare pentru Nina cu cît există riscul ca ea să fie renegată și trimisă înapoi familiei de unde a venit, dacă nu reușește să facă un băiat.
Cele două realizatoare se insinuează firesc în viața celor două familii, camera le urmărește activitățile zilnice în gospodării sau în Italia, petrecerile și discuțiile lor, din cînd în cînd survine brusc cîte un mic interviu cu Băra despre ce înseamnă să fii căsătorită. Băra este cea care face și anumite destăinuiri despre maternitatea supusă tradiției și calculelor materiale. De exemplu, a fost obligată de soacră să facă avort la patru luni, pentru că urma să aibă o fată, iar Băra avea deja una și nu mai era nevoie de altă fată în familie. Fata este văzută ca o povară, ei trebuie să-i faci zestre ca s-o măriți. Mentalitatea arhaică, patriarhală este evidentă dincolo de atributele și decorurile contemporane.
Privirea antropologică asupra vieții romilor cortorari este dublată de una menită să releve intimitatea vieții lor cotidiene, cu bucuriile, nevoile și disputele lor. Filmul conturează și cîteva portrete, Băra, Peli și Nina căpătînd, pe măsură ce filmul se derulează, profiluri complexe. Firea, gîndurile și sentimentele lor ies la iveală fără sforțare, ca și cînd camera de filmat ar fi devenit un soi de prieten, cu a cărui preență ești obișnuit, căruia poți chiar să i te confesezi. Asta se datorează, poate, și faptului că una dintre realizatoare, Cătălina Tesăr, a petrecut mai mult timp cu romii cortorari pe cînd își făcea lucrarea de doctorat.
Scurtmetrajul Între marginile zilei, admirabil realizat de Andreea Lăcătuș, are ca temă abuzurile din viața domestică. Silvia (Andreea Gramoșteanu) pleacă într-o noapte împreună cu fetița sa, Mara (Maria Hillerin), la sora ei, Luminița (Smaranda Maria Caragea), fugind de violența soțului său gelos. Pe drum, este oprită de un polițist de la brigada rutieră, pentru un control de rutină; acesta își dă seama de situația în care se află femeia și îi oferă sprijinul. Numai că femeia refuză, un ordin de protecție nu ar însemna practic mare lucru, nu i-ar garanta că soțul ei le va lăsa în pace. Acasă la sora ei, Silvia este surprinsă neplăcut de lipsa de înțelegere a surorii și a cumnatului său, Doru (Alin Florea). Pentru ei, familia este familie și trebuie salvată cu orice preț. În mod stupefiant, Doru consideră că violențele casnice nu sînt o dramă, ci un fenomen firesc de acomodare, sînt „ca plăcile tectonice care se ciocnesc între ele ca să se așeze mai bine“. Cinismul replicii este cu atît mai mare cu cît aceasta îi este oferită ca lecție de viață femeii speriate, care nu mai vrea să se întoarcă acasă la soțul său. Situația este una prin care trec multe familii, iar compromisul oferit, iertarea și promisiunea că nu se va mai întîmpla sînt monedă curentă în rezolvarea crizelor familiale, fără să țină seama de traumele persoanelor violentate. Modul de abordare tradițional al conflictelor casnice rămîne atotputernic, violența în familie este doar o greșeală care trebuie iertată. Filmul insistă asupra puținelor mijloace de protecție în cazurile de abuz domestic. Da, există o legislație care protejează femeile și copiii de abuzuri, dar mentalitatea nu se schimbă ușor, iar lipsa mijloacelor materiale rămîne un impediment serios în dobîndirea independenței și asigurarea unei existențe ferite de violență.
Între marginile zilei este filmat în scene condensate, cu replici memorabile, de mare impact. Scenariul semnat de Elena Martin și Andreea Lăcătuș este fără cusur. Imaginea (Lóránd Lórincz), atentă la detalii, la gesturile și expresiile sugestive ale personajelor, joacă un rol important în revelarea situației și a trăirilor personajelor. Pe scurt, un scurtmetraj bine făcut, elocvent, care problematizează discrepanțele dintre legislație și situațiile concrete prin care trec victimele abuzurilor, precum și mentalitățile pernicioase dominante privitoare la viața de familie.
La categoria film documentar, am remarcat cîteva pelicule meritorii, printre care Cazul inginerului Ursu, de Liviu Tofan și Șerban Georgescu, Cum să fiu mort, dacă-s viu?, de Ilinca Călugăreanu, Între revoluții, de Vlad Petri și Vulturii din Țaga, de Iulian Manuel Ghervas.
Filmele nominalizate la Gopo au fost mult mai numeroase decît am putut eu cuprinde în acest articol, unde nu am făcut decît să spicuiesc cîteva dintre ele. Important rămîne faptul că ele reflectă o varietate de tematici și preocupări, precum și formule dinamice și interesante. Pe scurt, putem observa că avem o cinematografie ofertantă, vie, în mișcare, ceea ce nu poate decît să mă bucure.
Viața din Pata Rît, pe scena Operei Naționale Române din Cluj-Napoca
O nouă traducere din Paul Auster
Ioana Pârvulescu, Trei zile nemaipomenite, Editura Humanitas Junior, București, 2023, 120 p.[/caption]
Literatura pentru copii rămîne în continuare una dintre sincopele cercetării noastre literare. Înghesuită fără o argumentație neapărat concludentă în sfera paraliteraturii, analiza naturii sale compoziționale a fost de cele mai multe ori abandonată ori clasată sub verdicte comode. Fără a ține cont de ramificațiile sistemului pe care aceasta îl formează, de cele mai multe ori tratamentul care i s-a aplicat a fost mai degrabă încadrat în simple recomandări de lectură. Percepută drept o subdiviziune a „marii literaturi“, ce nu poate provoca un interes critic, lacunele pe care abordarea acestui teritoriu le deține încep a fi combătute. Nici măcar recenta Istorie a literaturii române contemporane a lui Mihai Iovănel, care acordă segmentului un sfert de pagină în secțiunea, de altfel, bine alcătuită a paraliteraturii, nu repară prea mult din handicapul prezent, aducînd totuși, în ciuda unor inflamate comentarii la adresa acestei inserții, un capital de imagine semnificativ. De altfel, Iovănel pregătește cîteva studii de o mai largă apertură în această zonă fertilă, demonstrînd interesul din ce în ce mai crescut al criticilor români către o nouă direcție de cercetare. Politica ultimilor ani a editurilor de a include în gama lor colecții consistente de litearatură pentru copii marchează un punct de răscruce, care lansează invitația unui angajament de studiu în cadrul acestui teritoriu exploatat insuficient.
Amintind anterior de sistemul pe care îl reprezintă, literatura pentru copii și adolescenți este, poate, una dintre puținele rețele care își conservă o continuitate evolutivă ce poate fi calculată aproape cu exactitate. Cu siguranță că nu toate producțiile acestui gen de literatură pot fi încadrate în tiparul unei istorii literare, într-o relație de tip cauză-efect; ar fi, de altfel, o indicație hazardată să expunem această caracteristică. În schimb, codul comun pe care îl deține acest tip de literatură se pretează, mai bine decît multe alte obiecte literare, la o abordare de tipul unei istorii literare. Convențiile pe care, inevitabil, le are trecute în ADN-ul stilistic îi permit o relaționare mult mai vizibilă între producții, unde influențele capătă o imagine mai coerentă.
Succintele cadre teoretice, care vor fi reluate în intervențiile următoare, introduc cazul ce urmează a fi dezbătut în cadrul acestei cronici. Există o migrație importantă a autorilor al căror obiectiv nu era scrierea literaturii pentru copii, dar care, într-un moment prielnic, își mută arsenalul stilistic în cadrul acestui gen, reușind să-și compartimenteze propriile registre, deja intrate într-un circuit canonic, sub un nou afișaj, nu mai puțin interesant. Este și cazul Ioanei Pârvulescu, una dintre recentele debutante ale genului, dar care deja a reușit să afirme un alt areal tematic decît cel cu care ne obișnuise. Dacă Invizibilii continuă să fie una dintre cele mai bine vîndute cărți din această categorie, Trei zile nemaipomenite promite cel puțin la fel de mult.
Era de așteptat ca autoarea Inocenților să facă pasul categoric către literatura pentru copii. Nu doar cuceritorul spirit ludic era cel care ar fi facilitat tranziția. Deshizînd o mică paranteză, literatura pentru copii, deși are de cele mai multe ori drept reper central manifestarea jocului, nu poate fi închistată doar între granițele acestei convenționale raportări. Sub trucurile de stil se ascund teme majore, care trebuie tratate cu rigoare, utilizînd instrumentarul adecvat. Revenind la orizontul de așteptare pe care Ioana Pârvulescu îl lansează indirect, personajele ce întruchipează figuri de copii conțin o amprentă memorabilă. Analiza și contururile pe care le cunosc aceste caractere sînt un etalon în literatura autohtonă. Realitatea socială nu este redusă la o simplificare facilă în lentilele acestor personaje; dimpotrivă, apropierea este făcută cu un impact mai pregnant. Iar această calitate este dezvoltată nu doar în literatura Ioanei Pârvulescu, cît și în cercetările sale, unde realități istorice sînt revizitate și dimensionate la o altă scală, în momentul în care sînt implicați juniorii actanți.
Trei zile nemaipomenite este un roman care dezvoltă mai multe planuri narative, pornind de la formele povestirii și trăsăturile sale recognoscibile, transferîndu-le în capsula unei narațiuni complexe, ce păstrează o curgere ritmică alertă, care transportă receptorul de-a lungul acestor cadre minuțios alcătuite. Problema timpului narativ devine o componentă de referință în încercarea de a sintetiza o structură comună, pe care literatura pentru copii o conține și pe care Ioana Pârvulescu o implementează abil. Întotdeauna, în narațiunile copilăriei, martorii temporali sînt vidați și, de cele mai multe ori, excluși. Singura coordonată măsurabilă în cadrul acestei desfășurări de momente este durata celor trei zile. În schimb, detalii temporale, ce plasează acțiunea către o fixare cronologică, nu se întîlnesc. Ioana Pârvulescu știe să reorchestreze formule standardizate, pentru a produce un efect comun al povestirii, dar doar în aparență. Formula din deschidere: „A nins odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nins, nu v-aș fi povestit“, preia indeterminarea temporală a basmului, însă mulată pe un cadru cît se poate de realist. Pînă și în alegoria animalieră, activată în cadrul acestei desfășurări epice, detaliile sînt cît se poate de palpabile, iar umanizarea nu creează o notă discordantă. Acomodarea dintre cele două planuri este realizată subtil, prin anumite instanțe intermediare, ce permit apropierea, fără a denatura ordinea firească a realității. Ninsoarea este unul dintre pretextele ce anulează stratificările temporale coerente, lăsînd acțiunea să furnizeze deplasarea în timp, fără a fi denumit cu precizie, ci doar sugerat la nivel figurativ: „Era ca și cum în calendar, în loc de numele zilelor săptămînii pe care le știm cu toții atît de bine, ar fi scris doar: zi, zi, zi, zi, zi, zi, zi. Și cînd citeai în ordine inversă, ieșea zi, zi, zi, zi, zi, zi, zi. Iar dacă amestecai și inversai zilele, tot așa, zi, zi, zi, zi, zi, zi, zi“. Enumerația acestui șir de „zi“ nu este deloc întîmplătoare; dacă îi vom număra aparițiile, vom observa că numărul de șapte zile ale săptămînii este respectat cu strictețe.
Capcanele martorilor temporali sînt elegant driblate printr-un mecanism ingenios, specific structurii literaturii pentru copii. Menținînd tonalitatea unui realism alcătuit după rigorile clasice, timpul narării este fixat printr-o serie de acumulări interxtuale. Mai exact, în ciclurile narative sînt introduși tot felul de indici ce provin dintr-un specific cotidian; în modul acesta, timpul este datat, fără a fi nevoie de o metodă de calcul convențională; de pildă, în acest pasaj, prezența mărcii detergentului este modelul de martor cotidian ce amplasează acțiunea în parametrii temporali, fără a fi menționați în mod explicit: „Au dispărut ca date cu Vanish, a spus mama ei, care tocmai spăla rufe și reușise să scoată niște pete de marmeladă de pe tricoul lui Emi“.
La nivel naratorial, jocurile de culise pe care Ioana Pârvulescu le realizează păstrează cîteva decizii surprinzătoare. În interiorul unei perspective omnisciente, împrumutată din caracterul structural al povestirilor, sînt aruncate în arenă desprinderi metatextuale, dramatizate, care susțin ritmic narațiunea. Asemănătoare cu didascaliile dramatice, ele nu au doar rolul clarificării contextelor; aceste paranteze naratoriale amestecă instanțele de raportare textuală, furnizînd o apropiere între cititor, masca narativă și instanța auctorială din spatele acestui proces. Putem percepe aceste intervenții drept invitații deschise către laboratorul narativ, unde uzitatele pacte ficționale sînt mai degrabă suspendate, afirmînd individualitatea din spatele obiectivității perspectivei: „Am observat și eu, povestitoarea care vă spune povestea, că ființelor triste le plac ființele vesele“.
Personajele sînt alcătuite în interiorul unei acțiuni ce funcționează ca un sistem de oglinzi. Fiecărui personaj îi corespunde cîte un dublu. De la macrostructuri vizibile, ce funcționează după acest paralelism al corespondențelor: trunchiul de copac și blocul de patru etaje, familia Veverițeanu și familia lui Emi, pînă la microstructuri care funcționează după aceleași coordonate, exemplul concludent fiind domnul Țuparu și „propriul său sine“. Scenariul, ce poate aminti de ipostazierile lui Borges din Aleph sau Cartea de nisip ori de proiecții kafkiene, reușește să aclimatizeze cele două lumi, găsindu-le repere comune. În momentul în care vraja, patronată de înțeleapta cucuvea Atena, produce transferul de corporalitate al celor două prietene, sînt păstrate caracteristicile fiecărei individualități, care suportă mutația genetică; ca în orice metamorfoză, aptitudinile străine pînă în acel moment individului respectiv capătă capacități neobișnuite, ce sînt surprinse de către vocea narativă și puse sub aceeași duală perspectivă.
Cartea este construită în cheia unei acustici interesante. Nu doar polifoniile dintre vocile narative dau sonoritate cărții, cît și combinatorica lingvistică, ce antrenează auditiv fonetica povestirii. Aliterația din numele lui Vevi Veverițeanu și dificultatea de pronunție: „Puține animale din pădure reușeau să spună Vevi Veverițeanu fără să se încurce...“, onomatopeica reproducere din numele ciocănitoarei Toc-Toc ori din radicalul onomastic al domnului Țuparu sînt cîteva mostre fidele. Formula incantanției, brevetată de către înțeleapta Atena, este un poem de splendidă execuție; amintind de rimelările lui Foarță sau de panseurile dimoviene, o altă sursă posibilă fiind poemele în limba spargă ale Ninei Cassian (una dintre personalitățile importante ale literaturii pentru copii autohtone); acolada lirică este concentrată în dozajul optim, oferind povestirii o structură de rezistență, cît și un tușant debușeu de evadare onirică, unde notele anton-panniene filtrate prin balcanismul barbian își găsesc o întrupare veridică: „Hokus-pokus-diplodokus,/ opus-fokus-parajokus,/ Karaghiosus-firoskosus!/ Vevi krește-ntr-o fetiță/ și-o să fie șkolăriță/ Emi skade-n veveriță/ și mănîncă ghinduliță“; finalul punctînd senzația primă a actului acestei povestiri, starea de „bukurie“: „Kalimera, kalispera,/ kosmos, baklava, cafea,/ timpul zboară hop-așa,/ ku aripi de cucuvea./ Le-am făcut o bukurie/ și la mine ka să fie/ bukurie!“.
Deși mulți ar crede că tematica erosului este exclusă cu desăvîrșire din producțiile pentru copii, aceasta nu doar că nu lipsește, dar se prezintă sub o înfățișare categorică. Iubirea, chiar dacă manifestată sub naivitățile de rigoare, este resimțită în intensitate. Asumarea emoțiilor este făcută transparent și într-un mod total. Scena de gelozie trăită de Filip în momentul în care o vede pe Vevi, transpusă în corpul lui Emi, alături de un alt partener de dans nu are nimic infantil, avînd o categorică înscenare autentică. Gestul lui Emi, „skăzută-n“ veveriță, de a-i acorda un cercel, ca însemn al afecțiunii, îmbină cele două planuri într-un punct culminant, alcătuit într-un excurs tehnic de manual.
Nomenclatorul personajelor din finalul cărții desemnează o trăsătură a literaturii pentru copii prin care componentele diverselor genuri se hibridizează. Lista de personaje este un import din arta dramatică, însă cu un rol inversat. Dacă într-o piesă de teatru acest important apendice este poziționat în debutul piesei, amplasarea la final nu inițiază, în actul citirii, prejudecata. Lista de personaje devine o narațiune microscopică, unde principalele linii de contur sînt hașurate rezumativ, alcătuind un schelet minimal povestirii, ingenios de asemenea.
Acompaniată excelent de ilustrațiile Ancăi Smarandache, ce cred că nu întîmplător prind un ușor aspect interbelic, avînd în vedere partenerul cu care formează acest duet, Trei zile nemaipomenite este o carte care nu se adresează în exclusivitate juniorilor, așa cum este frecvent percepută literatura pentru copii. Așa cum se menționează, în dedicația ce nu poate decît să emoționeze real, aceasta este o carte „pentru cei care cred că rîsul și prietenia sînt lucrurile cele mai bune din lume“. Și, dacă îmi este permis, nu doar pentru aceștia din urmă..."
["post_title"]=>
string(53) "Întoarcerea în intimitatea literaturii pentru copii"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(51) "intoarcerea-in-intimitatea-literaturii-pentru-copii"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-05-08 10:24:23"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-05-08 07:24:23"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241100"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[11]=>
object(WP_Post)#36647 (24) {
["ID"]=>
int(241094)
["post_author"]=>
string(4) "3453"
["post_date"]=>
string(19) "2024-05-08 10:20:55"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-05-08 07:20:55"
["post_content"]=>
string(15171) "[caption id="attachment_236830" align="alignright" width="197"]
Andreea Răsuceanu, Linia Kármán, Editura Polirom, Colecția „Fiction Ltd.“, Iași, 2023, 352 p. [/caption]
După ce a practicat critica literară timp de un deceniu, fie în reviste culturale, fie în volumele sale de geografie literară – punînd, practic, bazele acestei ramuri a studiilor literare autohtone –, Andreea Răsuceanu a făcut în 2018 pasul către ficțiune, publicînd romanul O formă de viață necunscută (Humanitas; ediția a doua, Polirom, 2022), o mișcare previzibilă pentru cei care i-au citit cărțile anterioare, care, dincolo de greutatea ideilor, relevau o autoare înzestrată stilistic, predispusă către construcții narative.
Dacă debutul literar anunța intrarea în scenă a unei prozatoarea pricepute și diferite, care nu urmează nici una dintre principalele direcții din proza momentului, cel de-al doilea roman, Vîntul, duhul, suflarea (Polirom, 2021), confirmă că Andreea Răsuceanu este o scriitoare de prim calibru a literaturii române contemporane. Cele două volume au format un diptic care promitea, de fapt, mai mult, anume constituirea unei trilogii, „a satului C.“, cum a ajuns să fie cunoscută, al cărui ultim episod a fost așteptat cu multă curiozitate de cititiori și critici deopotrivă.
Deși sînt două cărți destul de diferite, O formă de viață necunscută și Vîntul, duhul, suflarea se întîlnesc în cîteva puncte, dar ceea ce le ține cel mai puternic împreună este supratema memoriei, explorată mai ales prin articularea epică a ideilor de pierdere și de recuperare, într-o scriitură care a devenit marcă înregistrată Andreea Răsuceanu. Linia Kármán (Polirom, 2023), romanul care vine să întregească trilogia, continuă această direcție tematică, evitînd însă repetiția – la acest nivel, cel puțin. Cel de-al treilea volum de proză al Andreei Răsuceanu poate fi văzut și ca o sinteză a primelor două cărți, cu plusurile și cu minusurile lor, dar la fel de adevărat este și că romanul are diferențele sale specifice, asigurîndu-și individualitatea în raport cu restul trilogiei. Mai mult decît atît, după cum vom vedea, ca aproape fiecare carte a Andreei Răsuceanu, Linia Kármán conține și sămînța unor noi proiecte ficționale.
Asemănător cu Vîntul, duhul, suflarea, Linia Kármán are o structură tripartită, cu un fir narativ plasat în prezentul nostru, unul în secolul al XIX-lea și altul în trecutul apropiat al familiei protagonistei – mare parte din el fiind desfășurat de-a lungul celei de-a doua jumătăți a secolului al XX-lea. Nu am zis întîmplător trecutul apropiat al acestei familii, deoarce și planul din secolul al XIX-lea este, de fapt, tot povestea familiei în cauză sau, mai exact, povestea originilor ei. Astfel, cele trei părți ale cărții sînt mult mai strîns legate între ele decît erau cele din romanul precedent, o îmbunătățire binevenită, care contribuie la unitatea cărții. Pe de altă parte, echilibrul întregului este subminat de un dezechilibru intern al părților. Romanul suferă acolo unde au suferit și cele precedente, adică în calibrarea lungimii părților. Mai concret, prima parte, „Mis dos países“, mi se pare că merita puțin mai mult spațiu, mai ales că mizele cărții sînt cel mai reușit urmărite aici, în timp ce „Ulița italienilor“ putea fi scurtată, fără a se pierde nimic relevant pentru înțelegerea romanului. Ultimul fir, „Necorespunzător“, este cel mai bine dozat, cel în care se simte că a intrat atît material epic cît a fost nevoie.
„Mis dos países“ este cea mai ofertantă parte a cărții și cred că una dintre cele mai importante fire narative ale întregii trilogii. Ne reîntîlnim aici cu personajele pe care le-am cunoscut în cărțile precedente, Ioana, nepoata sa care este protagonista-naratoare, partenerul său, M., romanul legîndu-se astfel clar și concret de volumele precedente. Reîntoarcerea la moartea Ioanei ne face să înțelegem că acest eveniment este nucleul trilogiei, de aici pleacă toate firele narative, fiecare cu propria explorare a pierderilor. Linia Kármán ne reamintește că această trilogie este una a doliului, cu toate treptele sale.
La începutul cărții, protagonista se confruntă cu o policriză cauzată de mai multe sfîrșituri, unele concrete, ca moartea Ioanei, bunica sa care i-a ținut locul mamei absente, dar unele și posibile, ca despărțirea de partenerul său M. Sînt aici cîteva zeci de pagini în care pierderea, descompunerea sînt redate plurisenzorial și detaliat, creînd o atmosferă care a devenit specifică prozei autoarei. Un punct de turnură este mailul pe care protagonista îl primește de la Iana, nepoata lui Sofi, sora mai mică a Ioanei, deci un soi de verișoară a femeii. Apariția Ianei în viața protagonistei declanșează două călătorii importante pentru femeie (dar și pentru construcția narativă): una exterioară, fizică, către satul C., alta interioară, emoțională, în sine, prin această nouă relație cu mai tînăra sa rudă, ambele trasee fiind strîns legate între ele.
Relația protagonistei cu Iana este unul dintre punctele forte ale cărții și primul element care diferențiază Linia Kármán de volumele precedente. Dacă celelalte romane au avut protagoniști care s-au căutat pe sine în raport cu o figură tutelară, primul fir narativ din noul roman răstoarnă schema aceasta, protagonista fiind acum o posibilă prezență modelatoare pentru celălalt.
Introducerea Ianei este o idee foarte bună, din două mari motive. În primul rînd, prin Iana romanul atinge una dintre cele mai importante teme ale literaturii mondiale recente. Mai exact, prezența Ianei deschide o discuție despre migrație și exil, despre traiul între două lumi. Adolescenta este copilul care nu s-a adaptat și care simte că nu aparține de nici un loc pînă la capăt, fiind un ecou al tuturor femeilor din această familie, de la Iovana, Ioana și Sofi, pînă la protagonista cu care se îndreaptă spre satul C. Tema dezrădăcinării sau a aparținerii a mai fost abordată de scriitoare, dar mult mai intim și mai personal, în relația de cuplu sau mai local, ca în primul roman, vizînd locuința și cartierul celor trei femei. Cu Iana, trilogia merge spre un spațiu mai mare și mai ambițios, discutînd despre ce înseamnă să nu aparții unei culturi sau unei țări pînă la capăt. Condiția Ianei este cel mai bine sintetizată de ea însăși cînd mărturisește: „Uneori mă simt ca un experiment eșuat. Știi, cînd nu ești nici de aici, nici de acolo“.
În acest punct se conectează primele două părți ale cărții. Iana privește admirativ către italienii care și-au lăsat locul natal în urmă pentru o viață mai bună în C., lucru destul de ironic dacă stăm să ne gîndim că adolescenta își condamnă părinții pentru că au făcut același lucru – la mijloc sînt, desigur, traumele copilăriei. Dacă în prima parte a cărții Iana, românca emigrată la doar cîțiva ani în Spania, se întoarce acasă, în „Ulița italienilor“ un cuplu, Iacomo și Iovana, pleacă din Venetto, de pe coasta Adriaticii, și se stabilesc în C., unde cresc pepeni. Tema dezrădăcinării, a relației cu Celălalt (a se citi Străinul) și meditația asupra aparținerii sînt continuate aici, dar sînt legate și de tema maternității, această proză istorică căpătînd proporții mitice prin felul în care moartea simbolică și renașterea C.-ului după secetă oglindesc încercările Iovanei de a rămîne însărcinată, chinul facerii lui Iacoviți și drama Drăganei, cea care îi va purta acestuia copilul mai tîrziu, copil care se va naște mort. Deși cred în continuare că această a doua parte este prea lungă și că autoarea a scris bucăți de proză istorică mai reușite, mi se pare că firul este important pentru dezvoltarea temelor vizate.
Revenind la importanța Ianei, mai trebuie spus și că, prin intermediul memoriei, naratorii precedenți i-au purtat pe cititori în trecutul satului C., dar acum avem de-a face cu o întoarcere propriu-zisă, spațială. Ce este cel mai important aici este că avem o privire a prezentului, datorită Ianei. Ancorarea aceasta în prezent îi oferă autoarei șansa de a se apropia de subiecte conexe temelor amintite anterior: migrația economică, degradarea satelor românești, dar și a orașelor de provincie, postindustriale, suspendate la rîndul lor între două vieți. După multe întoarceri și divagații în trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat, protagonista nu se mai poate eschiva și trebuie să-și confrunte prezentul. În acest sens, cartea are cîteva secvențe unde putem remarca observația socială a prozatoarei: discuția despre avort, înainte și după căderea comunismului, despre scăderea natalității, conversația cu Coca despre privatizări și despre traiul la limta subzistenței în orașele postindustriale. De altfel, mi se pare că Linia Kármán este cartea cea mai conștientă de feminitatea personajelor sale, chiar mai mult decît primul roman. La acestea se adaugă și „Necorespunzător“, firul Sofiei, bunica Ianei, care conține pagini puternice despre obstacolele, greutățile și abuzurile pe care le-au avut de suferit româncele în ultimul secol – firul mai este important și pentru că această poveste se încheie cu momentul morții Sofiei, închizînd cercul trilogiei începute cu moartea Ioanei.
Așadar, ancorarea în contemporaneitate este cadoul pe care-l oferă Iana protagonistei. Dacă la începutul romanului femeia este acolo unde a început totul, în preajma morții Ioanei, piedută în propria viață după ce a rămas fără unul dintre principalele sale repere existențiale, la finalul cărții și al trilogiei, după toate aceste călătorii, o găsim transformată, maturizată. Relevant aici este episodul în care Iana animă pozele vechi cu bunicile lor cu o aplicație de pe telefon, în timp ce protagonista simțea că face ceva interzis. Pentru aceasta din urmă, drumul către C. este o „formă de libertate“, o eliberare de care avea nevoie de la bun început, adică renunțarea la obsesia trecutului și a pierderii. După ce a adunat toate aceste povești este pregătită să ofere, să dea mai departe, să fie în locul Ioanei – chiar reflectă la asta la un moment dat, la începutul relației cu Iana, că s-ar transforma în Ioana.
Într-un sens, situația protagonistei este împărtășită de scriitoare. Prezența Ianei este benefică ambelor pentru că le oferă posibilitatea de a merge mai departe, către un nou capitol al vieții lor: protagonista spre un soi de vindecare, iar Andreea Răsuceanu spre alte teritorii tematice și textuale. Este clar că prozatoarea a obținut tot ce se putea din experiența acestei trilogii, ajungînd la cea mai bună formă a sa. Din aceste motive, se și simte oboseala formulei trilogiei. De multe ori, Iana vorbește foarte asemănător cu protagonista, nu se simte diferențierea lor. Înțelegem că este o adolescentă matură, inteligentă, dar vocea aceea care despică totul și analizează fiecare detaliu în parte, care îi deturnează de multe ori discursul, nu pare să o caracterizeze. Aici se observă limitele prozei Andreei Răsuceanu, care este, de altfel, una dintre cele mai originale și mai pricepute scriitoare contemporane, de unde și încrederea că are resursele necesare să meargă mai departe și, de ce nu, să se reinventeze.
Linia Kármán este romanul cel mai matur al Andreei Răsuceanu, stilistic și tematic, dar și existențial, prin concluziile la care ajunge. În același timp, Linia Kármán este și cea mai puțin spectaculoasă carte a autoarei. Pe lîngă cizelarea scriiturii și impresia unei epuizări a formulei întoarse pe toate fețele în cele trei romane, această carte are o liniște și un calm al său care vin din acceptarea sfîrșitului, atît de către personaje, cît și de către autoare. Linia Kármán este salutul de adio pe care Andreea Răsuceanu îl adresează lumii construite în jurul satului C., în care au trăit, pe rînd și împreună, Ioana și nepoata sa, Stanca, Elena, Iolanda, Sofia, Iana, M., Manolachi, Mitrică și mulți alții. Judecînd și după circulația internațională a primelor două romane, nu ne este greu să realizăm că această saga de familie, trilogia satului C., este unul dintre cele mai reușite și mai originale proiecte din ficțiunea românească recentă. "
["post_title"]=>
string(6) "Limite"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(6) "limite"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-05-08 10:20:55"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-05-08 07:20:55"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241094"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[12]=>
object(WP_Post)#36646 (24) {
["ID"]=>
int(241123)
["post_author"]=>
string(4) "1802"
["post_date"]=>
string(19) "2024-05-09 09:05:50"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-05-09 06:05:50"
["post_content"]=>
string(12946) "[caption id="attachment_241124" align="alignright" width="196"]
C. ROGOZANU, Naratorul cel rău. Un studiu despre realismul românesc: Rebreanu, Preda, Dumitriu, Editura Tact, 2024, 484 p.[/caption]
Pictez, desenez, mîzgălesc de cînd mă știu. Cele mai vechi amintiri ale mele sînt cu creionul în mînă. Mă fascinau cărțile de colorat. Cu creta am cîștigat primul concurs. Eram la grădiniță, la concursul „Desene pe asfalt“, competiția pe județ. Și de aici traseul a fost firesc. Liceu de Artă la Cluj, cu olimpiadele pe țară, apoi am urmat Academia de Arte Vizuale „Ioan Andreescu“, tot la Cluj. Pe atunci, Facultatea de Arte ținea șase ani. Noi și Medicina. Am absolvit secțiile de Creație Vestimentară și Pictură. Apoi am ajuns la București pentru masterat în Pictură la clasa profesorului Ștefan Câlția. A urmat un doctorat în Arte Vizuale la Timișoara, cu tema Body-painting, de la ritualul arhaic la arta contemporană.
Merg zilnic la atelierul meu, deși știu că nu mă plătește nimeni pentru asta. Și nici nu îmi cere nimeni să semnez condica de prezență. E vorba aici despre foarte multă autodisciplină. Dacă lipsești sau întîrzii, nu îți este rușine nici de șef, nici de colegi, pentru că nu îi ai. Și totuși, mergi, pentru că nu concepi existența în afara culorilor și a visurilor așternute pe pînză. Pentru că e însuși sensul fiecărei zile. Cred că aici e secretul. Să faci cu bucurie ceea ce faci. Să crezi în tine și în drumul ales. Părinții mei, cred, sînt încă supărați că nu am serviciu. E un fel de a spune. Sigur că se mîndresc cu mine.
Am transformat pasiunea în meserie. Pictez și călătoresc peste tot în lume cu arta mea. Și astfel împlinesc visuri. Atelierul e templu. Aici am învățat că întreg universul poate să încapă într-un spațiu limitat. Aici e bucurie, aici sînt lacrimi, e terapie, e meditație, e tot. Aici e spațiul de întîlnire. Și cînd spun spațiu de întîlnire, mă refer la toate întîlnirile: cu Cel Bun, cu bunicii care sînt dincolo, cu gîndurile care nu îți dau pace, cu revelația, cu prietenii, cu praful de fluture. Pe mine nu m-a întrebat încă nimeni de ce sînt păpădiile florile preferate. Dacă o să mă întrebe, am răspunsul pregătit. Pentru că au culoarea soarelui, cea mai luminoasă culoare din spectrul cromatic, pentru ca apoi să se transforme în lună argintie și apoi în stele care își continuă drumul în întreg universul, ducînd cu ele dorințe șoptite...
Am învățat că există ceva ce transcende moartea și ceva care e mai puternic decît orice durere. Și asta e Dragostea.
Cîteodată mă erijez în dascăl. Predau desen și culoare pentru copiii prietenilor. Sînt un dascăl atipic. Lucrez cu fiecare copil individual, pe personalitatea lui, pe ce are el nativ. Nu uniformizez. Din păcate, asta face școala. Distruge orice șansă a unui viitor García Márquez.
Vlăduț, 7 ani:
„Mirela, știi de ce cred eu că ești extrem de foarte bogată? Pentru că ai foarte multe acuarele, foarte multe pensule și foarte multe tablouri gigantice… cu o tonă de nuanțe de roz și de galben și de verde…“
Relatare a unui părinte, discuția dintre el și fetița lui de 9 ani, cînd se plimbau prin parcul de la Mogoșoaia:
– Auzi, Claudia, fata tatii, ce vrei tu să te faci cînd o să fii mare?
– Mă gîndeam că o să mă fac pictoriță.
– Pai, știi, pictorii, artiștii... cam subțire cu banii...
(la care Claudia își pune mîinile în șold și se uită în ochii mei)
– Auzi, mă, tata, am zis eu că vreau să fiu bogată? Am zis că vreau să fiu fericită!
Mirela Trăistariu este pictoriță.
Pielea este un suport de scris pentru parfumieri, iar creațiile lor se înscriu pe ea ca text – textul publicitar care le explicitează, dar le și impune mesajul, șoptindu-l hipnotic la urechile consumatorilor. Pielea este transformată într-o carte oferită spre lectură, invitînd la apropiere, la atingere. Semnele parfumului capătă relief și pot fi simțite cu buricul degetelor. Devenind carte, pielea invită o altă piele la o lectură tactilă, la un frecuș care va genera, la rîndul lui, sens.
Parfumul este, astfel, o marcă înscrisă pe trup, o urmă lăsată pe piele de mușcătura sau de zgîrietura unei iubite sau a unui iubit – sau de un brand. Tot astfel, el este înscris pe pagină ca text, un semn lăsat în urma sa de autor1. Ma Griffe, parfumul casei Carven, însumează cele două tipuri de zgîrietură și de amprentă conținute de cuvîntul francez griffe (gheară, sigiliu, etichetă, grifă, marcă, stil auctorial), așa cum observă și Metin Arditi în Dictionnaire amoureux d’Istanbul, cînd încearcă să transpună în text și pe pagină parfumul orașului de care este îndrăgostit. În textul lui, erosul, frecușul care îl generează, textul, parfumul și urma lor se întîlnesc și comunică: „Purtîndu-și parfumul și frecîndu-și pielea de aceea a iubitului, femeia își dorește ca acesta să-și amintească de ea, de dezmierdările ei, să poarte urma lor. Dar ar mai trebui și ca parfumul să-i reamintească de mușcăturile iubirii. Să-i inoculeze neliniștea. O iubire fără rană sau durere nici nu poate fi închipuită! Așa este relația mea cu Istanbulul: pasională, admirativă, carnală, cea pe care aș fi întreținut-o cu o femeie care m-ar fi cuprins în brațele ei, m-ar fi iubit mai presus de cuvinte, m-ar fi făcut să cunosc mii de delicii și care, uneori, m-ar fi mușcat pînă la sînge. Părăsesc acest text așa cum părăsesc de fiecare dată Istanbulul. Purtîndu-i urmele pe piele. Și teribil de îndrăgostit“2.
Textul capătă o dinamică aparte în contactul parfumului cu pielea. Pe de o parte, el este generat de o piele singulară care intră în contact cu un parfum generic, fiecare dintre noi fiind invitat să umple pagina albă a mirosului tăcut – sau lacunele lui, pentru a folosi expresia lui Roman Ingarden – cu propria poveste. Textul devine atunci o narațiune personală, alimentată de senzațiile, emoțiile și amintirile fiecărui consumator în parte, transformat el însuși în autor și personaj al propriul text. Pe de altă parte, pe pielea consumatorului este înscrisă o narațiune deja scrisă, care sugerează sau chiar impune, pe lîngă text, senzații, emoții și amintiri străine. Corpul ajunge, astfel, să fie obiect, un simplu suport care înregistrează textul unui alt autor decît el însuși, un depozit perisabil de semne și semnificații care îl transcend. Din semn (sema) semnificativ redevine corp (soma), o carapace3 nesemnificativă, pe care se vor scrie semnele (semata) altor texte, ale altor autori. A fi nesemnificativ nu mai înseamnă a fi pur, neatins de semnele devenirii, ci înseamnă a fi aruncat în sfera obiectelor, a consumabilelor. Trupul nostru este un material ca oricare altul, purtînd înscrisă pe el o dată de expirare, iar textul lui este unul de împrumut.
Pretențiile auctoriale ale parfumului (și ale creatorilor lui) sînt evidente, de pildă, în cazul unui brand precum Jardins d’Écrivains, care propune o serie de parfumuri cu nume de scriitori și personaje literare: George (George Sand), Wilde (Oscar Wilde), Orlando (personajul Virginiei Woolf), Marlowe (Christopher Marlowe), Zorba (personajul lui Nikos Kazantzakis), Gigi (personajul lui Colette). Sau brandul Milano, care propune parfumuri cu nume ca Hemingway sau Lost Alice (aluzie la capitolul al VII-lea din Alice în Țara Minunilor). Sau parfumul De Viris (Jacques Bogart), care imprimă pe trup o întreagă galerie de portrete ale unor bărbați iluștri, trimițînd la un gen literar cu o istorie ce se întinde din Antichitate pînă în Renaștere: De Viris Illustribus. Iar brandul Histoires de Parfums își concepe colecția ca pe o bibliotecă olfactivă (une Bibliothèque olfactive), în care parfumurile-cărți sînt publicate (publié) în ediții de lux, „de citit chiar pe piele“4; printre „edițiile“ brandului se numără parfumuri precum 1472 „La Divina Commedia“, 1740 „Marquis de Sade“, 1831 „Norma Bellini“, 1875 „Carmen Bizet“, 1904 „Madame Butterfly Puccini“ sau 1899 „Hemingway“. La secțiunea „Filozofia [brandului]“, în dreptul unei imagini cu tastele unei mașini de scris, parfumierul brandului este prezentat, desigur, drept autorul parfumurilor-povești: „prin intermediul acestei biblioteci de parfumuri, Gérald Ghislain spune povești cu mirosuri așa cum cărțile sînt scrise cu emoții“.
Trupul nostru este asumat ca o pagină goală pe care urmează a fi (în)scrisă viața personajelor imaginate de scriitori reali, alții decît noi. Din agent, trupul devine un receptacol pasiv, lipsit de istorie și de miros, asemenea matricei primordiale din dialogul platonician Timaios (50e-51a).
Trupul uman este o bază cu miros neutru, gata să primească în și pe sine miresmele și textele literare create de alții. Acestea se adaugă ca o mască, într-un spectacol de operă. Este și imaginea pe care o folosește brandul Masque, care își imaginează ansamblul creațiilor ca „the Opera of life in four acts“. [...]
Consumatorului i se ia pînă și simțul mirosului. Nasul lui este înlocuit de nasul autorului-parfumier, ba chiar mai mult, chipul lui – și astfel întreaga personalitate – este substituit de acela al parfumului, așa cum o sugerează imaginea publicitară din 1999 a parfumului Classique (Jean Paul Gaultier), în care, printr-o „citare“ vizuală, masca din fotografia lui Man Ray din 1926 este înlocuită prin flaconul parfumului. Povestea consumatorului este scrisă de altcineva, el este doar invitat să ia loc în sala de spectacol și să (se) privească detașat. El însuși – sufletul lui – devine spectacol, iar ceea ce i se oferă este un „supliment de suflet“ (supplément d’âme)5. Fără parfum, scena trupului nostru, cea a vieții noastre, este lipsită de suflu, suflet și viață.
Trupul capătă consistența unui pergament pe care parfumul se scrie ca operă literară, produs al imaginației unui autor cu o istorie diferită de a noastră. Tot brandul Masque propune un parfum cu numele White Whale, care, prin notele lui, scrie pe trupul consumatorului opera lui Melville, Moby Dick – mai exact, un fragment din aceasta –, ca scena a IV-a din actul al IV-lea din „opera vieții“: „Ziceți-mi Ismael. În urmă cu cîțiva ani [...] mi-a venit ideea să mă vîntur nițeluș pe mare, pentru a vedea partea acvatică a lumii“6. Iar brandul House of Sillage introduce pe piață creații inspirate de universul seriei Harry Potter: Gryffindor, Ravenclaw, Hufflepuff și Slytherin. Universul livresc ce urmează a fi scris pe trup mai capătă nume precum De profundis (Serge Lutens), Room with a View (CB I Hate Perfume), Quartier Latin (Memo) sau creațiile imaginare de la Imaginary Authors. [...]
Reale sau imaginare, operele literare distilate în parfum au rolul de a propune o narațiune deja existentă, folosindu-se de corpul nostru ca de o suprafață de scris de pe care a fost ștearsă prin baia matinală orice urmă olfactivă. Fragmentarea devine atît de profundă, încît parfumul este menit să redea ființa noastră în cel mai elementar mod posibil. Descompunerea personalității noastre, ca text narativ unitar, ajunge pînă la elementele de bază ale textului, la literele lui7, precum în proiectul GLYPHS8 al studioului de design danez Autobahn, care compune parfumuri pentru fiecare literă a alfabetului (pînă acum Aleph, Beth și Gimel). Cuvîntului îi este recunoscută neputința de a mai semnifica, singurul mijloc de semnificare fiind perceperea directă a mirosului elementelor sale constitutive: „Există povești care nu pot fi citite sau spuse... Singurul mod de a le trăi este să le miroși. [...] Această limbă este scrisă cu caractere antice puternice. Mirosul acestor semne decurge din semnificația lor... [...] Parfumurile GLYPHS îți permit scrierea propriei povești în această limbă. Pentru că deja cunoști aceste semne: le folosești chiar în clipa asta. O literă este cu mult mai mult decît ceea ce citești...“.
Mai mult, literele pot fi înscrise – ca un tatuaj – pe piele, fiindcă parfumul este conținut într-un flacon prevăzut cu un roll-on: „o serie extrem de surprinzătoare de parfumuri conținute într-un recipient cu bilă, astfel încît parfumul poate fi folosit pentru a scrie litere direct pe piele“. Nu mai există, deci, o discursivitate a semnificației, cu atît mai puțin un dialog, ci doar semne distincte, desprinse de (con)text, simboluri mute și încărcate de miros care sînt înscrise pe piele. Limbajul regresează spre elementele articulației sale, socotite ca fiind singurele autentice și naturale, ceea ce ne trimite cu gîndul la dialogul platonician Cratylos (în special, 434 a și urm.).
Preocuparea aproape obsesivă față de trupul conceptualizat ca pagină (sau carte) și față de pielea percepută ca hîrtie este transparentă în nume precum Bibliothèque (Byredo), In the Library (CB I Hate Perfume), Paper și Book9 (Commodity), Paperback (The Library of Fragrance), Whispers in the Library (Maison Margiela), L’Eau Papier (Diptyque) sau Paper Passion (Steidl), pe al cărui flacon stă scris „For Booklovers“. [...] Nota olfactivă specifică parfumului Paper Passion este aceea a unei publicații proaspăt tipărite. Nu mai avem aici mirosul de bibliotecă și de carte veche în care s-au impregnat mirosurile cititorilor și amintirile lor10, ci un miros de nou, anistoric, din care a fost suprimată orice anterioritate. Deși invită la posteritate prin scrierea unui text inedit, parfumul își oferă din capul locului textul și mirosul. Autorul-parfumier și-a scris deja narațiunea, pe care o suprapune, prin parfum, pe corpul consumatorului. „A crea un parfum pentru Diptyque e ca și cum ai scrie o carte. Trebuie să ai o poveste, un început, o structură – materiile prime care comunică între ele pentru a forma o narațiune“, spune Fabrice Pellegrin, creatorul („nasul“) parfumului L’Eau Papier de la Diptyque. Povestea lui devine și povestea trupului nostru.
Numai că, prin introducerea inteligenței artificiale (AI) în procesul producerii textului și a parfumului, însăși ideea de autor este pusă sub semnul întrebării – și chiar suspendată sau anulată. Alimentată de algoritmi și de baze de date (de o memorie preexistentă, colectivă și anonimă), AI – fie că este un ChatGPT sau o Algorithmic Perfumery – produce în serie texte și parfumuri care, deși se vor personalizate, rămîn semne ale unor stereotipuri. În sfera parfumeriei, prima propunere de tehnologie de product design a venit din partea IMB Research și Symrise, care, în 2019, au creat proiectul Philyria, rezultatul fiind un parfum creat pentru compania de cosmetice O Boticàrio11. În 2020 apare pe piață compania ScenTronix, care, prin proiectul EveryHuman12, își propune să creeze parfumuri personalizate cu ajutorul parfumeriei algoritmice. Proiectate să folosească o imensă bază de date, dar și să învețe din contactul direct cu utilizatorul (destinatarul ultim al produsului), softurile generează în jurul lor un dublu discurs: pe de o parte, se dorește o personalizare a produsului – a parfumului –, dar, pe de altă parte, măsura succesului lor este dată de succesul la o scară cît mai largă a produsului – obținerea unui winning perfume. Miza este dublă, cum spuneam: dacă, pentru EveryHuman, „această schimbare de perspectivă contestă în mod radical modelul curent oferit consumatorilor și se întreabă de ce șapte sute de oameni decid cum miroase lumea pentru șapte bilioane de oameni“, tendința contrară este aceea de a obține consensul olfactiv al unui procent cît mai mare din masa de șapte bilioane de oameni, indiferent de istoria lor personală. Iar aceasta se poate face prin transformarea masei impersonale de oameni într-o imensă bază de date (amintiri, asocieri, dorințe, preferințe etc.), ca fundament pentru predicții de gust și manevre de marketing.
Recent, a apărut în librării a noua carte semnată de Mary McAuliffe din seria dedicată Capitalei franceze: Parisul la răscruce. Jean Renoir, Salvador Dali, Simone de Beauvoir, André Gide, Sylvia Beach, Léon Blum și prietenii lor în anii 1930 (Editura Corint, București, 2024, 396 p. + il.).
Față de anterioarele sale volume, dedicate Orașului Luminilor – în care Mary McAuliffe ne dezvăluia o metropolă în plină modernizare în vremea lui Napoleon al III-lea sau una deja bine așezată și deschisă marilor ghidușii și nebunii –, cel de față, în traducerea Alinei Pavelescu, este sumbru, mefiant, anunțînd marea tragedie a conflictului armat ce a zdruncinat omenirea. Bună cunoscătoare a istoriei Parisului, a evoluției urbane și a elitelor sale, McAuliffe a gîndit un proiect de anvergură și de lungă durată: suita de lucrări care au Orașul Luminilor ca personaj principal, iar oamenii de cultură și de artă trăitori în el ca protagoniști pe o scenă de vodevil sau de repertoriu dramatic. Între volume există o strînsă legătură, chiar dacă ele nu au apărut în ordine cronologică. Cel puțin, între Parisul anilor nebuni și volumul de față, apar, ca personaje marcante, aproape aceiași scriitori, plasticieni, comedianți, couturieri sau mondeni. Doar fondul politic și social se schimbă. Și nu tocmai în bine…
Deceniul întunecat este prefațat de biografiile cu tentă șugubeață ale protagoniștilor de mai tîrziu și, în unele cazuri, de năstrușniciile lor din anii precedenți. Spre pildă, Dali și Buñel lansează, în 1929, filmul suprarealist Cîinele andaluz, care beneficiază, în mod egal, de o primire entuziastă din partea avangardiștilor și de o respingere violentă din partea tradiționaliștilor și a extremiștilor de dreapta din grupul Camelots du Roi, care au devastat sala de proiecție. Relația dintre pictor și regizor s-a deteriorat curînd, pînă la totală ruptură, din cauza pretențiilor lui Dali că ideea întregului film îi aparținuse. În același an al premierei peliculei, Dali o cunoscuse pe Gala, pe atunci măritată cu Paul Éluard – dar împărțindu-și grațiile și cu Max Ernst, într-un triunghi agreat de toți –, de care se va îndrăgosti și pe care și-o va face soție, chiar dacă era cu o generație mai vîrstnică decît el.
Star al scenei de cabaret, Josephine Baker își cîștigase celebritatea prin dansurile ei exotice, pretins a fi aduse din inima Africii Negre – care azi ar părea inadmisibile în lumina excesivei „corectitudini politice”… Purtînd fustiță din banana (care ascundea prea puțin părțile intime), „Sirena Tropicelor”, cum era etichetată de presa bucureșteană, fusese, în 1928, principala atracție a Teatrului Cărăbuș al lui Constantin Tănase, în spectacolul Negru pe alb. Presa locală îi consacra articole elogioase, ilustrate cu portrete ale celebrei dansatoare. Dar despre aceasta autoarea americană nu spune nimic, nefiindu-i cunoscută bibliografia românească. Într-un instantaneu luat pe străzile Bucureșitlor, Baker se entuziasma văzînd o țigăncușă dansînd charleston pe trotuar, publicat chiar pe prima pagină a periodicului Dimineața. De altfel, încă de la sosirea în Capitală, fusese atrasă de această minoritate locală, așa cum relata reporterul de la periodicul Rampa: „Il y a beaucoup des tziganes ici?’’, întreabă curioasă Josephine Baker. Devenise atît de celebră printre români, încît făcuseră din ea un logo la o reclamă pentru Pedol, un unguent contra bătăturilor: silueta ei grațioasă, de abanos, surprinsă în plin dans de un grafician inspirat, demonstra că scăpase de dureri și se putea consacra exclusiv charlestonului. După gloriosul turneu european, în 1930, dansatoarea a revenit la Paris și a continuat să se afle în centrul atenției publicului, mai ales că era în pregătire Expoziția Colonială, iar spectacolul în care era protagonistă era dedicat acestui mare eveniment, în care interpreta diverse tipuri de locuitori din colonii. A fost aleasă chiar regina expoziției. Atunci a lansat cîntecul devenit foarte repede șlagăr, J'ai deux amours.
În acest timp, Europa era pe punctul de a da în clocot. McAuliffe contextualizează foarte bine povestea Parisului și, privind dincolo de granițe, ceea ce se petrecea în Italia, în Anglia, în Germania sau mai departe.
Marele crah de pe Wall Street din 1930 nu afectase deloc, la început, Franța.
Cu puținele excepții – ale elitelor ultra bogate, care își continuau viața de huzur nestingherite nici chiar de „marțea însîngerată”, sau a creatoarelor de modă Coco Chanel și Elsa Schiaparelli, care cîștigau încă bine cu peisele lor vestimentare atît de diferite stilistic, sau a cîtorva vîrfuri ale plasticienilor bine cotați (ca Picasso, care avea bani gîrlă, în special monede de aur depuse la bancă) sau în devenire (ca Dali, care juca rolul nebunului, fiindcă văzuse că acesta îl favoriza) – orașul își pierduse strălucirea și aura de capitală a artelor și culturii. Disputele politice dintre dreapta și stînga, ambele cu extremele lor (care se încăierau, adesea, fără ca forțele de ordine să intervină eficient), erau la ordinea zilei. Antisemitismul atinsese cota maximă – mai ales după eșecul politicii populiste a guvernului lui Léon Blum și ascensiunea fulminantă a lui Adolf Hitler în poziția de cancelar al Reichului, cînd majoritatea evreimii germane bogate se refugiase în Franța, știut fiind că opiniile politice ale expatriaților erau de stînga. Sentimentele antisemite ajunseseră la paroxism: ofensați că mașina elegantă a unui deputat voia să o ia înaintea cortegiului funerar al unui șef al mișcării de dreapta Action Française, mai mulți jeluitori o atacă; iar cînd descoperă că în ea se afla socialistul Blum, îl bat cu bestialitate, fiind cu greu opriți din a nu-l linșa. Antisemitismul era mascat în naționalism. Pentru a-l defăima, mai ales după ce, în urma alegerilor, Blum ajunsese prim-ministru, s-a zvonit că era născut în Basarabia și, deci, nu era francez sadea, ci un venetic (ceea ce nu era adevărat). Dar naționaliștii nu puteau accepta să vadă „Franța sub un evreu”, așa cum își intitula periodicul de extremă dreaptă Action Française un editorial.
[caption id="attachment_241149" align="alignright" width="190"]
Josephine Baker în costumul din Folies Bergère (1927) fotografie de Lucien Waléry[/caption]
În 1935, societatea franceză devenise foarte nervoasă, fiind polarizată între stînga și dreapta, ambele tabere fiind extremiste. Se acutizau ura și lupta de clasă. Clasele de jos apar ca un fundal mișcător, întunecat, amenințător, ca o masă manevrabilă a partidelor de stînga sau de dreapta, pe care se profilează stihia războiului. Față de anterioarele cărți din seria Parisului, care erau axate pe artă și cultură, aceasta e mai mult o carte de istorie socială și politică. Parisul nu mai este personaj principal și nici măcar un decor al acțiunilor unor parizieni, pentru că autoarea urmărește evoluția evenimentelor internaționale și schimbă cadrul în funcție de locul unde îi duce soarta pe diverși parizieni: pe André Gide la Moscova și prin Rusia stalinistă, timp de nouă săptămîni, în 1936 (de unde s-a întors, însă, dezamăgit, publicînd un eseu foarte critic la adresa marii țări sovietice), pe regizorul Jean Renoir tot acolo, pentru a-și prezenta un film ce nu avusese succes în propria patrie, și tot în mohorîta Moscovă, în decembrie 1936, merge Elsa Schiaparelli în compania lui Cecil Beaton, pentru a deschide o expoziție de lux: textile, șampanie și parfumuri, într-un loc al maximei sărăcii, unde eleganța era exclusă… Apoi, îl descoperim pe Malraux la Madrid, cu grupul de piloți mercenari în serviciul forțelor democratice din Războiul Civil spaniol, unde se vor deplasa și Hemingway, John Dos Pasos și alții, spre a observa evoluția evenimentelor. În schimb, catalanul Dali se deplasa în Statele Unite ale Americii spre a deschide o expoziție; și Coco Chanel, tot acolo, taversînd oceanul pe pachebotul de lux Normandie, în speranța că va cuceri America și, în special Hollywoodul, pentru colecțiile ei de modă. Le Corbusier a revenit dezamăgit de America, nu i-au plăcut zgîrie-norii, iar conferințele sale nu i-au convins pe americani de principiile sale novatoare. A fost ofensat și de faptul că un ilustru coleg de breaslă, Frank Lloyd Wright, nu a găsit timp să îl întîlnească. Dar, mai ales, că nu a fost recunoscut ca o mare somitate în materie de arhitectură, așa cum și-ar fi dorit. Nici Uniunea Sovietică nu-i apreciase proiectele și nu i le pusese în operă.
Avansînd în lectură, simți cum Parisul este încet-încet acoperit de o enormă umbră care tinde să învăluie totul, la fel ca aceea a Necuratului peste micul orășel german ce avea să cadă pradă molimei în filmul Faust, din 1926. Ignorînd umbra uriașă din pelicula regizorului Friedrich Wilhelm Murnau, unii continuau să se distreze nebunește, sfidînd avertismentele din predica unui preot cu har pînă ce, atît mulțimea cheflie și dezlănțuită, cît și predicatorul cu puținii săi enoriași pioși vor fi spulberați de duhul răului.
(va urma)"
["post_title"]=>
string(33) "Parisul în anii întunecați (I)"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(28) "parisul-in-anii-intunecati-i"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-05-10 15:36:55"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-05-10 12:36:55"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241147"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[16]=>
object(WP_Post)#36642 (24) {
["ID"]=>
int(241140)
["post_author"]=>
string(3) "221"
["post_date"]=>
string(19) "2024-05-09 13:43:48"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-05-09 10:43:48"
["post_content"]=>
string(14564) "
Nu-mi dau seama dacă într-o vreme cînd romanele lui Michel Houellebecq fac furori proza pudică de idei și emoții de tot felul a lui Albert Camus mai are trecere. Și nu este vorba doar despre clivajul dintre erotism, sexualitate, senzualitate sau despre duioasele emoții afective de pe vremea bunicilor, ci și despre politică și opțiuni religioase care se tot sucesc în fel și chip în jurul unui trup/corp cu sex incert. Fiecare epocă își construiește idolii pe care generațiile viitoare îi devorează. Cu admirație, cu ură uneori, cu indiferență deseori, cu nesaț oricum. Și totuși. Cîteva luni din viața mea. Octombrie 2022 – martie 2023 (Editura Polirom, 2023, traducere și note de Gabriela Vieru ) a lui Houellebecq apare în versiune autohtonă cu puțin înainte de Carnete III. Martie 1951 – decembrie 1959 (Editura Polirom, 2024, traducere din limba franceză și note de Micaela Ghițescu, ediție îngrijită exemplar, cronologie – necesară și utilă în deslușirea unor momente din viața autorului Străinului – și note, mereu utile și atent alcătuite, de Marina Vazaca) al lui Albert Camus. Voi încerca să glosez, pe scurt, în jurul cărții acesteia, provocatoare cap-coadă și cu multe teme de actualitate; despre cartea lui Houellebecq, după sărbătorile pascale. Așa că să ne bucurăm împreună de această ultimă felie/porție/fragment din însemnările lui Camus de acum multe decenii. Puse sub genericul Carnete, toate frînturile, pasajele, citatele din diverse lecturi, cărți sau ziare – Camus a fost, pe lîngă un harnic producător, și un vajnic cititor –, observații cotidiene, referințe culturale sau politice, anotimpuri, proiecte literare, cîte un incipit ce va deveni o altă carte, poate, sau care va rămîne doar atît, oameni și întîmplări, cei de aproape, cei de demult, evenimente, marea, mereu marea, femeile, mereu femeile, și avînturile generoase de fiecare dată, că este vorba despre trei tunisieni care au ucis un polițist francez, iar Camus îi scrie președintelui Franței să-i grațieze, un drum în Grecia, mereu Grecia, Sudul, Mediterana, mirajul Antichității, poezia trecutului, a prezentului (insulițele galbene ca o grămadă de grîu pe marea albastră) –, că este vorba despre a pune în scenă Dostoievski, marea iubire a acelor ani, María Casares, actriță spaniolă, călătorii, copiii, cei doi gemeni, Jean și Catherine, copilăria la Alger, sărăcia, bunica, boală/boli, prieteni, prietenul Gallimard, alături de care va muri nu peste mult timp, te miri ce mari și mici fapte de viață rămîn fixate în acest aparent melanj/cocktail de gînduri și meditații. Adunate și puse cap la cap, capătă o altă dimensiune, devin un soi de jurnal, hartă-atlas, al unei vieți. Cum Camus nu a ținut. Aceste Carnete pot ține loc și de așa ceva. Și opera care se naște, pe nesimțite, pe tăcute, pe neobservate, din toate aceste note.
Americanul Don DeLillo (n. 1936) nu știm dacă este „cel mai mare prozator american în viață“, cum găsim pe coperta romanului care devine iconic după 1985, cînd apare Zgomotul alb (Editura Pandora M, 2023, traducere din limba engleză și note de Horia Florian Popescu), dar sîntem siguri că este un însemnat și valoros prozator din prima linie a postmodernismului. American și nu numai. Dincolo de etichetările și compartimentările pe care le fac teoreticienii, prozele mai mult sau mai puțin definitorii pentru un curent sau altul rămîn numai bune de citit și pritocit. La fel se întîmplă și cu acest roman apărut cu decenii în urmă, dar care poate fi abordat/citit cu folos și un interes crescut și astăzi. Zgomotul alb – frumos titlu de poem blagian – configurează viața de zi cu zi dintr-un deceniu și o secvență din viața unui universitar american, șef al catedrei de studii despre Adolf Hitler, chiar dacă proful nu cunoaște pic de germană. „Sînt directorul catedrei de studii despre Adolf Hitler la College-on-the-Hill, în America de Nord, în martie 1968. Era o zi senină și rece, cu rafale de vînt intermitent venite de la răsărit. I-am sugerat rectorului că am putea constitui o catedră completă în jurul vieții și operei lui Hitler și el a sesizat repede posibilitățile. Succesul a fost imediat, electrizant. Rectorul a plecat și a fost pe rînd consilierul lui Nixon, Ford, Carter, pînă cînd a murit într-un teleschi în Austria.“ Bună găselnița cu Hitler și învățarea limbii germane. Ideile mari se nasc pe neașteptate, ironia și umorul nu au nici ele margini cînd vine vorba despre ficțiunile literaturii. Trupeșa Babette, în patul căreia începe aventura istorică/hitleristă, să-i spunem așa, și proful Jack Gladney, cu viața și destinul lui mediocru, într-o Americă la fel de încorsetată în clișee și prejudecăți ca Rusia Imperială. Un vag iz de gogolianism străbate aventura din această satiră socială în care un real/presupus nor toxic se abate asupra continentului nord-american. Iubire, teamă de moarte, o existență clișeizată și hipercapitalism într-o societate de consum, toate locurile comune și clișeele posibile devin temeri, iar amenințări, reale sau fantasmagorice, încarcă romanul cu o anume tensiune nevăzută. Sîntem încă departe de corectitudinea politică și de ravagiile ei. Hitler ca un laitmotiv, apare și un exemplar din Mein Kampf, Hitler mereu prezent, amintit. Plus fandacsia cu zgomotul alb, obsesiile ecologice și dezastrele meteorologice ce prind oriunde cîte o aiureală care produce altele. DeLillo este un bun observator al naturii umane. Asta e lumea americană din deceniile trecute? Cam așa. Ar fi meritat și el un Nobel, de ce nu.
Michael Bar-Zohar (n. 1938) și Nissim Mishal (n. 1949) nu sînt prozatori la propriu, ci autori de cărți de mare succes, personalități media cu vechi stagii în arealul intelectual-politic israeliano-american. Primul e născut la Sofia, Bulgaria, cel de al doilea, în Irak, probabil la Bagdad, unde cîndva era o puternică comunitate evreiască. Și destinul, sucelile propriilor biografii și răsucelile istoriei fac ca amîndoi să devină vajnici israelieni. Cu biografii împănate de cariere pline de recunoașteri, Michael Bar-Zohar și Nissim Mishal semnează incitantul volum Amazoanele Mossadului. Extraordinarele femei din serviciul secret israelian (Editura Litera, 2024, traducere din limba engleză de Monica Pîrvulescu), după ce deja au apărut și la noi MOSSAD. Istoria sîngeroasă a spionajului israelian și Misiuni la limita imposibilului. Operațiuni care sfidează moartea ale Forțelor Speciale Israeliene. Lecturi care îți dau fiori, ca și cea de față, dedicată femeilor care au activat – unele chiar și-au dat și viața – în cadrul Serviciilor Secrete israeliene. Nici o crimă îndreptată împotriva cetățenilor israelieni nu a rămas nepedepsită. Că a fost vorba despre soldați, despre atleți, diplomați sau simpli cetățeni nevinovați. Femeile au contribuit din greu la aceste acțiuni punitive. Încă o dată ni se relevă faptul că femeile sînt la fel de eficiente în posturi și operațiuni aparent servite doar de bărbați, care presupun curaj, voință, tenacitate, abilitate și nu de puține ori abilități fizice. Femeile au făcut față cu succes. Dacă despre Mata Hari a auzit toată lumea, despre Sarah Aaronsohn, Shula Cohen sau Marcelle Ninio aflăm pentru prima dată în contextul curajului dovedit în misiuni dintre cele mai îndrăznețe. Și sînt mult mai multe decît ne putem închipui. Silvia Rafael este cea mai faimoasă dintre ele. Fotografiile ne înfățișează o femeie frumoasă și elegantă. Cine ar putea bănui de ce a fost în stare? Aceste Lahomet – luptătoare ale Mossadului, cum mărturisește Liat, una dintre aceste femei curajoase, chiar în deschiderea volumului de față – duc o viață dublă. Simple casnice, soții și mame în familie, eventual cu copii și divorțate, cum e Liat însăși, dar devin neînfricate în acțiune, dacă primesc vreo misiune. Și autorii ne povestesc cîteva dintre aceste misiuni ultrasecrete ieri, deja de domeniul public azi. Programul nuclear iranian, operațiuni speciale la Beirut, Cairo și Teheran sau recrutarea de agenți musulmani pe te miri unde. Avînd apoi de ales între a deveni Ramsad – șeful Serviciilor Speciale din Mossad – sau mamă a unor copii care să nu se mai teamă pentru țara lor. Teribile aceste biografii ale unor femei care nu au cunoscut nici liniștea unui cămin, nici gloria unui covor roșu la Hollywood. De meditat, ieri, ca și azi, de partea cui sîntem prin lumea de azi.
Barbara Kingsolver (n. 1955, Annapolis, Maryland) face parte dintre scriitoarele americane cu o bogată activitate extraliterară, militînd pentru drepturile femeilor, ale unor minorități nedreptățite sau în contra politicilor emise de autoritățile de la Washington, mereu în favoarea celor discriminați și defavorizați, avînd ceva de reproșat sau de schimbat în bine. Un amestec de idealism și îndîrjire individuală. Nu este chiar simplu să fii toată viața alături de cei nedreptățiți sau de cei slabi, vulnerabili, singuri. În fine, scrisul nu este o instanță judecătorească, dar poate influența în bine să stabilim de partea cui sîntem. Putem fi. Avînd o licență în biologie și o familie alături de care trăiește în Munții Apalași, Barbara Kingsolver, cîștigătoare a Premiului Pulitzer pentru Ficțiune (2023), ne oferă romanul Sub cerul liber, stăm în lumină (Editura Curtea Veche, 2024, ediția princeps Unsheltered, 2018, colecția „Byblos“, coordonată de Luana Schidu, traducere din limba engleză și note de Anca-Maria Pănoiu). O primă mărturisire. Nu mă mai lovisem de numele lui Darwin de mulți ani. Și brusc, după cartea cu cintezele – absolut fabuloasă –, iar mă lovesc de numele lui. Parte din corespondența lui cu un prof din America, Thatcher Greenwood, este decopertată în actualul roman. Un adept al teoriei evoluționiste de acum două secole se vede vecin în timp cu familia Willa Knox, cu care împarte o vilă din America de azi, ajunsă o paragină. Fiecare capitol e compus din narațiuni care se petrec în apartamente diferite ale aceleiași locuințe, fiecare în secolul lui. Trecerea de la un capitol la altul este dată de ultimele cuvinte, care devin titlul viitorului capitol. Răzbind înainte, sînt ultimele gesturi ale lui Thatcher Greenwood, care este preluat de un „Înainte“ din capitolul următor. Crize și necazuri au fost și vor mai fi. Societățile imaginate ca perfecte – nazism sau comunism – au eșuat. Am rămas ceea ce eram. Imaginația prozatorilor nu este mai prejos deseori decît cea a poeților. Și iată cum o casă care stă să se dărîme devine motorul unui ghem narativ cu tot ce presupune viața însăși. Lumea de azi nu e mai bună, nici mai rea decît cea de ieri. Mașinile de spălat sau telefoanele mobile nu au putut rezolva pe de-a-ntregul interogațiile și neliniștile care încep cu „Mă iubești?“. Două epoci istorice, toate diferențele și cuceririle/descoperirile ultimului secol nu pot desluși în totalitate ceea ce numim sensul vieții. Înlăuntrul nostru nu prea ne-am schimbat de mii de ani. Fără să fie o evoluționistă, ca Darwin sau Thatcher Greenwood, Barbara Kingsolver chiar crede în virtuțile oamenilor. Buni și răi deopotrivă."
["post_title"]=>
string(20) "Proza. Diverse forme"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(19) "proza-diverse-forme"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-05-09 13:43:48"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-05-09 10:43:48"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241140"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[17]=>
object(WP_Post)#36641 (24) {
["ID"]=>
int(241013)
["post_author"]=>
string(3) "676"
["post_date"]=>
string(19) "2024-05-03 10:00:10"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-05-03 07:00:10"
["post_content"]=>
string(10092) "
Domnul Ibrahim şi florile din Coran de Eric-Emmanuel Schmitt, traducere de Simona Brȋnzaru, Editura Humanitas Fiction, 2013, 96 p.
Povestea despre care scriu începe într-un cartier muncitoresc parizian, între Rue Bleue şi Rue de Paradis, şi descrie naşterea şi dezvoltarea prieteniei profunde dintre Momo, un adolescent care şi-a pierdut direcția în viață, şi domnul Ibrahim, un om în vîrstă, proprietarul băcăniei de cartier. Este vorbă despre un roman foarte scurt (doar 96 de pagini!) scris de Eric-Emmanuel Schmitt, intitulat Domnul Ibrahim şi florile din Coran, publicat pentru prima dată în anul 2001 şi apărut la Editura Humanitas Fiction în anul 2013, în traducerea Simonei Brȋnzaru.
Tînărul Momo, părăsit de mama sa cînd era încă un copil, locuiește în casa tatălui său, un avocat evreu copleșit de o puternică depresie, un om care trăiește în umbră, în remușcarea și durerea trecutului. Este un tată absent din punct de vedere emoțional, care nu face altceva decît să îl compare pe Momo cu fratele său mai mare, Popol, care a plecat cu mama lor. Prin urmare, Momo duce o viață fără afecțiune și încearcă să cîștige dragostea celorlalți cu gesturi stîngace și disperate. În acest context, în timp ce Momo fură nişte borcane cu mîncare din băcănia de cartier, încercînd în acest fel să ţină pentru el cîţiva din puținii bani pe care tatăl lui îi are la dispoziție, începe prietenia care stă la baza întregii povești.
Domnul Ibrahim, care este „singurul arab pe o stradă de evrei“, pare să citească gîndurile lui Momo și, deși este conștient de furturile băiatului, nu îl ceartă niciodată. Interacțiunile lor constau inițial în cîteva conversații scurte, dar cresc în timp pînă devin rădăcina unei adevărate relații tată-fiu.
Ibrahim adună bucățile din viața lui Momo, îi oferă un sens și o cheie pentru a fi fericit, pentru a învăța să știe ce își dorește de la viață, cine este și ce simte adînc în inima lui. Îl învață valorile respectului și acceptării față de ceilalți, toleranței și curiozității pentru alte culturi și religii, pozitivitatea în viață, afecțiunea și, mai mult decît atît, importanța zîmbetului.
Eric-Emmanuel Schmitt, în doar cîteva pagini, reușește să creeze o lume și personaje de care cititorul nu poate decît să se atașeze rapid şi profund. Stilul este fluent și are o aură poetică ce pătrunde toate scenele descrise.
Domnul Ibrahim și florile din Coran este o lectură care durează mai puțin de o după-amiază, dar care are puterea de a rămîne în inimă pentru o veșnicie.
Dacă, după ce ați citit cartea, vă învinge nostalgia, puteți urmări filmul cu același titlu al regizorului François Dupeyron din anul 2003, în care joacă actori cunoscuți precum Omar Sharif și Isabelle Adjani, un film care surprinde perfect atmosfera și sensul profund al cărții.
Lectură plăcută și vizionare fericită!
Giulia Caramella
"
["post_title"]=>
string(25) "Bufnițele vă recomandă"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(25) "bufnitele-va-recomanda-88"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-05-10 10:01:11"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-05-10 07:01:11"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241157"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[19]=>
object(WP_Post)#36639 (24) {
["ID"]=>
int(241154)
["post_author"]=>
string(4) "2310"
["post_date"]=>
string(19) "2024-05-10 09:45:23"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-05-10 06:45:23"
["post_content"]=>
string(9627) "
La cîțiva oameni distanță de tine de Dan Coman
coproducție TNB – Centrul Cultural „George Coșbuc“ Bistrița
Regie: Radu Afrim
Univers sonor: Radu Afrim
Scenografie: Sabina și Bianca Veșteman
Coregrafie: Flavia Giurgiu
Concept lumini: George Jipa
Operator sunet: Sorin Brehuescu, Liviu Stoica, Bogdan Golumbeanu
Operator orgă lumini: Laurențiu Iordache, Daniel Feieș, Daniel Mateescu
Mecanisme scenă: Aurelian Ungurianu
Regia tehnică: Adrian Ionescu
Producător delegat: Mădălina Ciupitu
Sufleor: Andreea Manciu
Foto: Florin Ghioca
Radu Afrim cotinuă demersul său de transpunere a literaturii române contemporane în limbaj teatral, în formula sa deja unică, reușind să găsească, fie în texte canonice, fie în proză sau poezie actuală, resorturi dramatice nebănuite, un filon poetic în plin mundan, subtilități care conciliază nivelul cel mai acut social – tematici de o dureroasă actualitate pentru societate românească – și transfigurarea într-o irealitate imediată a fragilei lumi interioare, populate de visuri nerostite, de traume pe deplin conștientizate, de mecanisme de apărare, de înduioșătoare încercări de a păstra ceva din bunătatea și inocența nealterate de împrejurări.
La cîțiva oameni de tine, pe un scenariu realizat după texte de Dan Coman (coproducție TNB — Centrul Cultural „George Coșbuc“ Bistrița), este un spectacol creat tot în registrul realismului-magic, marca Radu Afrim, dar unul esențializat, fără mărci flamboaiante, luxuriante, ci de o discreție care ascunde promisiunea unui peisaj interior uluitor, înduioșător, de o puritate aproape neverosimilă. Radu Afrim reușește să vadă dincolo de clopotul de sticlă în care cei mai sensibili, cei mai vulnerabili se ascund, poate și fără să își dorească asta, pentru a-și feri durerea și de ceilalți, și de ei înșiși, în același aspirînd cu ardoare la explozia vieții. Pentru că personajele lui Afrim sînt clocotitoare, efervescente, indiferent de cărările întortocheate prin care le-a purtat existența lor pusă parcă sub steaua nenorocului. Sînt niște răni deschise care tînjesc după vindecare, dar și după un viitor care să fie mai blînd.
Ca în Repetiție pentru o lume mai bună (după romanul omonim al lui Mihai Radu, Teatrul Național București), personajele din La cîțiva oameni distanță de tine impresionează nu prin excentricitatea sau stranietatea lor, ci prin fragilitatea ce se ciocnește dureros de o realitate ce pare a-i respinge pe toți cei care îndăznesc să își poarte emoțiile. Sensibilitatea – acest accesoriu anacronic pentru o societate în care cei ce răzbesc sînt cei care își închid adînc în subconștient toate traumele și toate vulnerabilitățile.
Cele două povești care compun spectacolul au ca element comun locul de unde provin personajele – Bistrița, acest oraș din care peronajele își doresc să evadeze, un oraș pe care îl simt claustrant, limitativ, atît ca posibilități financiare, cît și ca mentalități. Clasicul vis american – sau vis vestic – încă are forța de a conferi speranța atît de necesară. Ca în multe cazuri, însă, este un vis ce atinge coșmarescul. În prima poveste, Flavia Giurgiu este fata dintr-o familie destrămată, care își găsește evadarea în America, dar nu și fericirea. Este la fel de însingurată și, deși încearcă să păstreze o legătură cît mai strînsă cu familia, vorbind des la telefon cu mama ei (excelentă Natalia Călin în acest rol, în care punctează cu un umor dulce-amar evenimentele dureroase ale vieții ei), nu face decît să își fabrice o imagine edulcorată a noii ei existențe, nici pe departe atît de luminoasă cum o descrie. Căsnicia ei cu „americanul“ – Ștefan Iancu –, pe care cei din țară îl privesc cu admirația tipică oamenilor proveniți din zone sărace – este la fel de falsă pe cît de fals este și echilibrul ei emoțional – consecința firească a unei copilării petrecute cu un tată violent. Fratele său, interpretat ingenuu de Marius Manole, nu suferise abuzuri din partea tatălui, dar a fi spectator la drama surorii și a mamei sale l-a transformat într-un adult care nu își găsește locul nicăieri, o umbră a propriei vieți pe care simte că i-o trăiește altcineva. Fiecare își creează propria configurație de escapism. Personajul Nataliei Călin oferă cel mai intens fragment din spectacol, în povestea în care evadează și pe care o livrează cu cea mai mare credibilitate, cu un umor delicios, căci umorul este tehnica pe care o stăpînește perfect în a face față realității. Idila pe care se presupune că o trăiește cu un polițist – interpretat savuros de Marius Bodochi – este forma ei de a le arăta celorlalți, în primul rînd familiei, că „între noi e totul bine“. Un bine atît de șubred, încît, atunci cînd adevărul își face loc la lumină, tot acel comic spumos de dinainte te lovește ca un pumn în stomac.
Tot despre o familie destrămată – de sărăcie, de alcoolism, de lipsa afecțiunii – este vorba și în a doua parte a spectacolului, unde avem din nou un tată, o mamă și un fiu. Ștefan Iancu face din fiu un adolescent energic, rebel, dar extrem de sensibil, care se vede sfîșiat între a rămîne cu tatăl în țară și a merge după mama lui, plecată în vest să aibă grijă de o bătrînă. Marius Bodochi este un bărbat sfîrșit, un tată incapabil să mai aibă grijă de fiul său, căci evadarea pe care a ales-o el e una aproape fără remediu: alcoolul care îl îndepărtează și de cei dragi, și de el însuși. Mirela Oprișor este excelentă în rolul mamei care îndură toate greutățile și umilințele traiului ei în străinătate, mînată de o îndîrjire impresionantă de a-și reface viața și de a strînge suficienți bani pentru a-i asigura fiului un trai mai bun. Perspectiva de a se întoarce în țară devine, pe an ce trece, tot mai îndepărtată, așa cum s-a întîmplat în cazul atîtor români care au plecat cu gîndul de a reveni cît mai curînd. „Binele“ la care visează este unul iluzoriu, fapt accentuat de felul în care Afrim alege să o portretizeze pe bătrînă, interpretată burlesc de Marius Manole. O bătrînă capricioasă, aproape caricaturală – o prezență care semnalează intruziunea absurdului în realitate.
Minimalismul caracterizează tot universul creat de Radu Afrim în acest spectacol, de la lumini, decor, muzică. Scenografia, marca Sabina și Bianca Veșteman, este aproape austeră, reprezentînd spațiul de locuit simplu al acestor familii – două camere, un balcon în care, pe jos, ca pe un mormînt, sînt pietricele albe, un alt simbol al durității vieții celor care își doresc cu atîta ardoare să găsească un loc mai blînd, mai primitor. Cele două camere sînt separate de o cabină, spațiu ce ar trebui să găzduiască, ironic, „libertatea“ – în prima parte, acea cabină este America, locul unde fiica a crezut că își va găsi fericirea, iar în a doua parte, o regăsim acolo pe bătrînă, cea care ar fi trebuit să reprezinte o poartă deschisă spre o viață mai bună a mamei. Un univers vizual colțuros, aspru, în contrapunct cu universul muzical nostalgic, conceput de Radu Afrim, și cu o coregrafie semnată de Flavia Giurgiu, ce marchează năzuința spre libertate, toate contorsiunile sufletului, dorința de descătușare, dar și acceptarea limitărilor.
La cîțiva oameni distanță de tine este o invitație la a ieși din clopotul de sticlă în care ne adîncim tot mai mulți, într-o societate în care singurătatea, lipsa comunicării și a afecțiunii, pierderea speranței și a perspectivelor riscă să devină un flagel. "
["post_title"]=>
string(37) "Sub clopotul de sticlă al emoțiilor"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(35) "sub-clopotul-de-sticla-al-emotiilor"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-05-10 09:48:57"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-05-10 06:48:57"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241154"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[20]=>
object(WP_Post)#36638 (24) {
["ID"]=>
int(241145)
["post_author"]=>
string(4) "2608"
["post_date"]=>
string(19) "2024-05-10 08:11:54"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-05-10 05:11:54"
["post_content"]=>
string(2184) "
În Grecia veche, Olimpiada
când începea,-nceta războiul;
azi, dacă-n floare e războiul,
nu-l stânjeneşte Olimpiada!
Nu-l stânjenise-n ’36,
când Fuehrerul, aproape gata
să-mplânte, va fi fost, lopata-n
olaturile altor rase
de primprejur (inferioare,
se înţelege), deci Heil Fuehrer!
Ca orbii-n şir (nu ai lui Duerer)
pe tine te urmăm, sub soare.
Pre tine, pretine, – ţi-o spui
în graiu-aproape amical
cu care mângâi şi un cal
când vrei, pe-ascuns, să ţi-l supui.
Cu toţii suntem caii tăi
şi bulucim la Olimpiadă;
ce dacă bomba poa’ să cadă
pe nişte oameni tot mai răi,
când la un sfânt sau o madonă
se roagă şi se-nchină,-n timp
ce pe un sacru pisc, Olimp,
cade, rotindu-se, o dronă.
Orice istoric al postbelicului sovietic de dincolo de Prut știe că intelectualitatea formată înainte de 1940 a fost fie decimată, fie cumplit reeducată. Nicolae Costenco, George Meniuc, Lev Cezza, Lev Barschi, Andrei Lupan, Igor Crețu, Emilian Bucov, Liviu Deleanu, Vasile Coroban, Bogdan Istru și poate că lista ar putea continua1, dar nu foarte mult. Cam aceștia au fost literații și criticii literari, școliți în România Mare, care au trecut pragul înapoi spre plaiurile natale și au trebuit să înfrunte noile realități politice, ale căror autorități nu păreau deloc încîntate de trecutul acestora. Nu este deloc întîmplător faptul că pomenesc întîi numele unor oameni de litere, în capul acestor notițe despre o expoziție de artă plastică, deschisă în 18 aprilie, la Muzeul Național al Țăranului Român. Expoziția se numește Culorile „dezghețului“. Satul basarabean în pictura anilor 1960, organizată de Asociația pentru cultură și artă Arbor (București-Chișinău), al cărei curator este istoricul de artă Ludmila Toma. Expoziția aceasta, care se pregătește de ceva timp, a premers unui program de recuperare a literaturii din aceeași perioadă, iar împlinirea sa vizuală a încununat firesc acest proces. Revista săptămînală Cultura, care apărea la Chișinău, din 1954 pînă în 1977, cînd a devenit Literatura și Arta, era platforma de bază pentru analiza proceselor literare, artistice, teatrale și, pe alocuri, muzicale din acea perioadă. Scriitorii semnau numeroase articole despre expoziții – personale și de grup –, iar unii pictori scriau și ei articole despre colegi și fenomenele artistice, despre problemele arzătoare din breaslă (Mihail Grecu era poate cel mai activ dintre ei). Fenomenul așa-zisului „dezgheț“ s-a resimțit cel mai abitir, cred, în paginile acestei publicații, și era firesc să fi fost așa, căci termenul îi aparținea tot unui scriitor, Ilya Ehrenburg, care în 1954 a publicat o nuvelă omonimă ce a dat naștere unui deceniu de relaxare a sistemului politic în URSS. Discuția care s-ar putea purta în jurul acestui deceniu, ce a durat pînă pe la mijlocul anilor 1960, este mai complicată și, personal, cred că termenul se potrivește foarte vag dacă îl aplicăm în artele plastice. În fapt, nu o relaxare ideologică generală, dar controlată totuși a generat schimbările stilistice în creația unor artiști precum: Ada Zevin, Valentina Rusu-Ciobanu, Mihail Grecu, Eleonora Romanescu, Igor Vieru, Elena Bontea, Gheorghe Jankov, Sergiu Galben și alții, ci descoperirea unei noi surse de inspirație și cercetare: arta țărănească, arhitectura și sculptura născute în ambianța rurală, modul specific al habitatului celor care îl locuiau. Este adevărat că echipele de sociologi ale lui Dimitrie Gusti dezveleau strat după strat ancestrala cultură a satului transprutean, încă de pe la mijlocul anilor 1930, doar că acest proces a fost strangulat și sigilat de noile condiții social-politice, pentru multă vreme. Orînduirea socialistă instaurată în fosta provincie românească a debutat cu deportările masive ale țăranilor, începînd cu 1949. Au fost ani cumpliți, de teroare și deznaționalizare, desproprietărire și formare coercitivă a kolhozurilor (gospodării colective, la hurtă). Iar foametea organizată și dirijată, în 19462, a înfrînt fără sorți de revenire orice interes sau studiu asupra acelui univers ancestral. Totuși, în jurul anului 1960, soții Esfira și Mihail Grecu, uneori însoțiți și de alți artiști, încep să bată cu pasul satele Moldovei, cu șevaletul sau cu caietul de schițe, iar gestul lor a dat startul unei redescoperiri a splendorilor încă destul de bine conservate, pe care un Kir Rodnin (1920-1975), istoricul de artă rus, le-a studiat stabilindu-se la Chișinău în 1946, deopotrivă cu arta medievală a acestui ținut. De cultura țărănească a fost preocupat și Matus Livșiț, care a publicat o serie de studii în acea perioadă, la Chișinău și Moscova. Iar istoricul și etnograful David N. Goberman a umblat cu aparatul de fotografiat prin satele Moldovei, în anii 1950-1970, adunînd o arhivă fotografică impresionantă a unei lumi care a dispărut ireversibil. Bisericile de lemn, cimitirele3, arhitectura și sculptura țărănească în lemn și piatră4 erau printre cele cărora li se dădea prioritate, cu precădere în regiunile de nord ale Moldovei, dar și celor din arealul central, din jurul Orheiului.
Drumurile artiștilor plastici acoperă practic întreaga geografie a Moldovei sovietizate, de la nord (Lipcani) la sudul acvatic, unde se află Vîlcov (sat supranumit „Veneția dunăreană“). Studiile cu bărci pictate de un Mihail Grecu la Vîlcov amintesc pitorescul inventarului pescăresc de la Marea Neagră, surprins de Ion Theodorescu-Sion în perioada interbelică. Numeroase case țărănești cu prispă sau cerdac a pictat și Ada Zevin, iar Elena Bontea era atrasă de tînără de vechile țesături, covoare și păretare, pe care a și deprins într-o perioadă să le țeasă, la mănăstirea Tabora din codrii Orheiului.
Marea surpriză a expoziției de față a constituit-o prezența pictorului Gheorghe Jancov, care, pentru că a murit chiar în prima zi a anului 1991 – într-o perioadă de cumplită sărăcie socială, inflație, instabilitate politică și incertitudine pe toate planurile –, s-a pierdut pentru multă vreme din atenția observatorilor fenomenelor artistice, iar acum, pentru că piesele din expoziție provin din fondul UAP și mai ales din colecții private de la Chișinău, reapare într-o postură a unui pictor foarte preocupat de a simți culorile, texturile și materialitățile etosului rural. Îi era familiar și cel urcainean, fiind născut într-o localitate din ținitul Nicolaevului și mutat în Moldova din 1950. Din opera să-i zicem oficială a lui Jancov, existentă în Muzeul Național de Artă al Moldovei, am putea deduce o stilistică destul de sobră, hieratică, înrudită cu „stilul sever“ din arta sovietică, din ce s-a conservat însă în mediul privat, constituit din piese neexpuse sau refuzate, poate, în expozițiile vremii, desprindem o altă fațetă a artistului: bucuria caldă a culorilor, tușa șăgalnică, preeminența culorilor locale, compozițiile simple, umile, nepretențioase, din care este epurată orice amprentă a pateticului sau eroismului, necesare și solicitate totuși, de ideologia epocii. Jancov o contrazicea tacit și surîzător.
La fel, prezența măștilor lui Glebus Sainciuc definește și întărește întregul demers al expoziției de față – ca unul care vorbește despre relaxarea ideologică a anilor 1960, fie și iluzorie și pentru scurt timp, dar acest man-show a devenit de neoprit: măștile semenilor săi (scriitori, actori, poeți, pictori, muzicieni) erau însoțite de micro-spectacole cu public, în care artistul nu doar că purta aceste măști, ci mai și imita foarte firesc gesturile, felul de a se îmbrăca și de a vorbi ale celor pe care-i șarja. Artistul o făcea mereu cu multă bucurie, persuasiune, dezinvoltură, curaj, maxim spirit de observație. În anii 1990, Sainciuc încă mai făcea măști în tehnica papier mâché. Un film documentar, realizat în 1983 de V. Jireghi, completează percepția noastră, dacă mai e posibilă, asupra acestui fenomen performativ, devenit istorie.
Am împrumutat titlul acestui text dintr-un mic poem al poetei Marcela Benea, care debuta în 1974 cu placheta Zestre, pe care i-a prefațat-o Grigore Vieru, scriind că tînăra poeta „ține în mînă o floare, cu ea cearcă să atingă cerul, cearcă să-l facă să tremure. Cine știe, poate că asta și este adevărata poezia: să nu-l răstorni, ci să faci adîncul să tremure“; tot astfel, aproape că te apucă tremuriciul, azi, la gîndul că pictorii acelei perioade vedeau în opera lor și o pictau „limpede-amiaza acestui pămînt“, în pofida cenzurii, constrîngerilor, condiționărilor, libertății parțiale, fantomatice.
Un catalog cu coperta albastru-închis, cu numele înscrise în relief, cu alb, ale tuturor artiștilor expozanți (design grafic: Aliona Ciobanu), va rămîne o mărturie bibliografică obligatorie, pe măsura și la înălțimea unei expoziții de aleasă ținută, cu miză recuperatorie, căreia îi datorăm laudele noastre. Arta plastică de dincolo de Prut este arătată, finalmente, în haina adecvării pe care o merită, de mult. Aplauze.
Virginia Woolf în 1902, fotografie de George Charles Beresford[/caption]
Nu-mi vine în minte un pasaj care să conțină mai multe dintre trăsăturile gîndirii și stilului Virginiei Woolf decît acesta, din Reminiscences, în care îi descrie nepotului nenăscut cum „a cunoscut-o” pe mama lui: „Îmi amintesc de asemenea marea întindere și misterul teritoriului întunecat de sub masa din camera copiilor, unde părea să se desfășoare încontinuu o aventură, deși timpul petrecut acolo era de fapt foarte scurt. Aici am cunoscut-o pe mama ta, într-o beznă fericit încercuită de lumina șemineului și populată de picioare și fuste. Pluteam în derivă ca niște corăbii pe un ocean imens, iar ea m-a întrebat dacă pisicile negre au coadă. Iar eu am răspuns că nu, după o pauză în care întrebarea ei a părut să se prăbușească, răsunînd ca un ecou, în abisuri nemărginite, pînă atunci tăcute”. Dinamică, profundă, de o sensibilitate tăioasă, fără prea multe serpentine pe drumul gîndirii, totuși cu o capacitate înspăimîntătoare de a circumscrie „vagul”. Nașterea conștiinței unui copil în urma contactului cu Celălalt, nașterea conștiinței prin apariția iubirii, transformările rapide prin care percepțiile și senzațiile se unesc pentru a decupa silueta umană din forfota primordială: aici e Virginia Woolf cea din proză, chiar în acest eseu „de antrenament” se găsesc in nuce Spre far sau Orlando. În același timp, pe măsură ce eseul autobiografic înaintează, tot aici se vor găsi ideația incisivă și directețea din O cameră doar a ei sau Trei guinee. Vorba lui Nabokov dintr-un interviu din The Paris Review: cînd ești genial, nu poți să te folosești ca model și influență decît pe tine. Personajul mamei pare să-i fi servit drept sac de box în antrenamentul pentru roman și pentru eseistică: e în acest personaj atît un cumul de trăsături vii, desfăcute și recompuse cu armele eseistului care urmărește o demonstrație, cît și prezența tragică a conștientizării unui sfîrșit ce animă îndeobște prozatorul în relația cu propriile personaje. De altfel, pendularea între inefabil și pragmatismul observației este vizibilă mai bine decît oriunde în Jurnalul pe care-l va ține scriitoarea pînă la moarte.
*
Puțin mai tîrziu, în 1915, Virginia Woolf avea să noteze în Jurnalul pe care tocmai îl începea: „Viitorul este întunecat, lucrul cel mai bun pe care-l poate face viitorul, presupun”. Woolf avea 33 de ani și Marele Război tocmai își arăta adevărata față: un măcel de proporții nemaivăzute. Dacă ne uităm într-o carte de istorie, într-adevăr, viitorul părea să fie unul negru ca smoala: Zeppelinele germane aruncau primele bombe asupra Angliei, submarinele instituiau blocada comercială, în timpul bătăliei de pe Ypres aceiași germani folosesc pentru prima dată gazul sarin, are loc dezastruoasa campanie de la Gallipoli, dar și la fel de rușinoasa Bătălie de la Loos, unde ambele părți aruncă gaz clorin și mor aproape 100.000 de oameni, fără să fie obținut vreun rezultat spectaculos. Comparația cu anul 1941, cînd George Orwell scria Leul și unicornul, se impune de la sine. Doar că această comparație aduce la lumină un nou amănunt: tot în 1941, la începutul anului, Virginia Woolf avea să se sinucidă. Pe 28 martie, și-a umplut buzunarele cu pietre și a pășit în rîul Ouse, care trecea prin spatele casei. Simțea apropiindu-se un nou episod al depresiei cu care se lupta de o viață, la fel cum simțea că de data asta criza ar fi fost mai severă și mai violentă, cauzîndu-le multă durere celor din jur. Pașii făcuți de Virginia în apa înghețată a rîului sînt de fapt împlinirea întunericului presimțit în urmă cu un sfert de secol. Scrisoarea de adio pe care i-a adresat-o lui Leonard Woolf suna așa: „Dragul meu, simt cu tărie că înnebunesc din nou. Cred că nu putem trăi iarăși vremurile acelea oribile. Iar de data aceasta n-am să-mi revin. Am început să aud voci și nu mă pot concentra. Așa că fac lucrul care-mi pare cel mai bine de făcut acum. Mi-ai oferit cea mai mare fericire cu putință. Ai fost, în toate sensurile, tot ceea ce un om poate fi. Nu cred că ar fi putut exista doi oameni mai fericiți, pînă cînd a venit boala asta oribilă. Nu mai pot lupta. Știu că-ți stric viața, că fără mine ai putea lucra. Și-o s-o faci, știu. Vezi, nici măcar biletul ăsta nu-l pot scrie cum trebuie. Nu pot citi. Ce vreau să spun e că-ți datorez toată fericirea din viața mea. Ai fost peste măsură de răbdător cu mine și incredibil de bun. Vreau să spun asta – toată lumea o știe. Dacă m-ar fi putut salva cineva, acela ai fi fost tu. Am pierdut totul, mai puțin certitudinea bunătății tale. Nu mai pot continua să-ți distrug viața. Nu cred că ar fi putut exista doi oameni mai fericiți decît noi doi”. E una dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste din istoria literaturii și, bineînțeles, ceea ce o face și mai frumoasă este umbra morții, conștiința faptului că acestea au fost ultimele cuvinte ale unui om care apoi a pășit în apele rîului, cu buzunarele pline de pietre. Din nefericire, însă, presa era atunci la fel de superficială și de precară ca în zilele noastre, iar cititorii formați de ea, ei bine, la fel. Cuvintele Virginiei Woolf au apărut trunchiate în ziare, scoase din context și deformate. Ce le-a sărit în ochi cititorilor a fost fraza „Simt că nu pot continua să trăiesc în aceste vremuri oribile.” Ceea ce, venind din partea unei femei cu o stare materială bună, de familie bună, li s-a părut o sfidare. Cum, nouă ne mor soții, copiii, frații pe front, nouă ne cad obuzele pe case, iar tu nu mai poți suporta aceste vremuri? Degeaba a intervenit Leonard Woolf cu rectificări dureroase – odată trezită indignarea, trebuie să-și facă mendrele. Sfînta indignare nu e un produs al internetului, ci e o manifestare a narcisismului veche de cînd lumea. Iată cum un testament și o scrisoare de dragoste umbrită de ghearele depresiei sînt folosite în cele mai meschine scopuri: nicicînd cupiditatea presei și inflamarea histrionică nu au fost mai scîrboase. Dacă admitem că valoarea supremă a artei constă în iubirea pe care o suscită, e absolut incomprehensibilă capacitatea oamenilor de a prelucra o scrisoare de dragoste astfel încît ea să suscite ură. Dar să ne întoarcem la acea notație premonitorie din Jurnal, datată 1915: „Viitorul este întunecat, lucrul cel mai bun pe care-l poate face viitorul, presupun”. Este o afirmație scrisă la cîteva luni după un episod depresiv atroce, încheiat printr-o tentativă de suicid. Cînd scria aceste cuvinte, era încă vegheată de infirmiere. Cu toate acestea, tot ce scria, atît mai sus citatul Reminiscences, dar și primul roman, Călătorie în larg, avea lejeritatea seducătoare și înșelătoare pe care o vom regăsi în ultimul roman, postum, Între acte. Dacă tot vorbesc despre seducția pusă în scenă de stilul Virginiei Woolf, îmi vine în minte (vorba vine, pentru că nu a plecat niciodată de acolo) dimineața înnorată în care am împrumutat de la British Council Orlando-ul lui Sally Potter, cu magnifica Tilda Swinton străbătînd secolele și trecînd din frumusețea unui sex în cea a sexului opus, pînă cînd opozițiile dispar și încep să coincidă, așa cum o știm de la gnostici. „Do not fade, do not wither, do not grow old” sînt porunci cărora pare să le răspundă Virginia Woolf, pentru că aerul jucăuș și „ușurătatea” din ziarele pe care le scria familiei se regăsesc intacte în ultimul roman. E greu de imaginat o Virginia Woolf bătrînă – proces îndeobște legat de imaginea celor dispăruți înainte de vreme –, iar asta se datorează în mare parte acelei „ușurătăți stilistice” care învăluie atît proza, cît și eseurile. Exuberanța stilistică învăluie însă un dinamism forfotitor al centrului ideatic, o pasiune pentru multiplicitate și pentru mister, pentru incertitudinea care guvernează lumea. Lucrul acesta devine evident în eseuri și este agasant atît pentru criticii literari, cît și pentru cititorii „angajați”: sînt foarte greu de prins acest mister și această incertitudine în cofrajul ideologic și taxonomic. De aici și reculul feminismului, care nu o mai consideră pe Virginia Woolf suficient de radicală în activismul ei. În mod paradoxal, cred că ea devine pe zi ce trece mai radicală, „prea” radicală pentru a fi înțeleasă ideologic și angajat. Pentru că nicăieri nu cred că e mai bine ilustrată dorința lui Susan Sontag de a suda falsa dihotomie „stil-conținut” decît în literatura și eseurile Virginiei Woolf. Chiar și eseurile ei refuză interpretarea: orice încercare de a recurge la interpretarea tematică și a subiectului va oblitera învelișul, care este, la rîndul său, conținut. Se simte în textele ei o sete chinuitoare de libertate, pe care cred că și-o potolește doar în Orlando, acolo unde nu cere, ci găsește libertatea prin intermediul „vasului” Orlando, care străbate secolele, epocile, sexele și genurile, avînd acces la o experiență umană plenară. Este, dacă nu cumva suprainterpretez, un arhetip al individuației, individuația-idee. Libertatea pe care o caută Virginia Woolf este cea a androginului platonician, dar cu asta nu am spus mai nimic, pentru că nu trebuie uitat că, în același roman, autoarea face practic o istorie a literaturii engleze, ilustrînd epocile printr-o „punere în text” ce urmează astfel, stilistic, metamorfozele personajului și ale cadrului istoric. Așa cum, în personalitatea mamei, Virginia Woolf vedea amprenta unei conștiințe paranormale aproape, a ceasului care ticăia, scrisul ei pare a-și lua sevele din conștiința proximității acelui „întuneric” întrevăzut în prima criză avută în 1915. Cît de mare este diferența între limbajul ambiguu, aluziv, îmbătător, al Virginiei Woolf, tovarășa întunericului „since 1915”, și claritatea ironică, satirică, pragmatismul lui George Orwell, care scria Leul și unicornul în 1941, în plin întuneric al istoriei! Între ei doi, ca poli opuși, se răsfiră întreaga literatură, reală și imaginabilă. Sontag, prozatoarea și eseista, se apropie de Woolf, deși fără a avea darul acelei „ușurătăți” stilistice, în timp ce Orwell poate fi considerat părintele eseului anglo-saxon din a doua jumătate a secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea. Eseistul David Foster Wallace vine din lumea lui Orwell, deși structural, ca individ, e mai apropiat de Virginia Woolf. După acest foarte lung excurs în biografia și evoluția stilistică a prozatoarei Woolf, ajung în cele din urmă la O cameră doar a ei, eseul din 1922, unul dintre cele mai influente eseuri ale secolului trecut, care a creat, ca prin magie, un personaj literar emblematic, și anume „sora lui Shakespeare”, întruparea istoriei contrafactuale. " ["post_title"]=> string(74) "Un secol în eseuri. Cinci sute de lire pe an și-o cameră doar a ei (II)" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(68) "un-secol-in-eseuri-cinci-sute-de-lire-pe-an-si-o-camera-doar-a-ei-ii" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-05-09 09:30:29" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-05-09 06:30:29" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241127" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [24]=> object(WP_Post)#35893 (24) { ["ID"]=> int(241141) ["post_author"]=> string(2) "16" ["post_date"]=> string(19) "2024-05-09 16:49:41" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-05-09 13:49:41" ["post_content"]=> string(12471) "„Ce greu e să faci pe generalul, mai ales mort.“ (Dino Buzzati) „Ura este un domeniu al inimii, disprețul unul al capului.“ (Schopenhauer) „Dacă văzu tata că am dat greș cu muzica s-a gîndit că cea mai potrivită profesie pentru mine ar fi cea de sportivă. Sînt subțire, înaltă cu nu prea multă minte, numai bună să devin profesoară de sport. Eu însă uram atletismul precum și schiatul. Iarna mă trimetea la schi pe dealurile de lîngă pădurea Hoia, chiar dacă zăpada era doar de vreo doi centimetri. Eu mă echipam cu tot ce trebuia și plecam, chipurile, bucuroasă de perspectiva multiplelor alunecări pe zăpada cea strălucitoare. În drum, mă opream la o prietenă, o colegă de clasă unde ne jucam ori povesteam cîteva ore. Înainte de a mă întoarce acasă, frecam tălpile schiurilor cu zăpadă. Tata nu m-a însoțit niciodată, acesta a fost norocul meu. Mai mult ca sigur că habar nu avea să schieze. Toamna și iarna mă obliga să port bocanci înalți și grei. Cică avea grijă de mine să nu răcesc! Uram bocancii!! Tu știi asta, delfinache. Îmi băgam în geanta de școală o pereche de balerini și după primul colț de stradă schimbam bocancii cu balerinii. La întoarcere îi încălțam din nou... Despre profesorul de matematică ți-am povestit adesea, în șoaptă, seara înainte de a adormi. Au trecut ceva ani... Era de o răutate inimaginabilă, de-a dreptul sadică! Preda ca și cum toți din clasă am fi fost matematicieni. Nu pricepeam absolut nimic. Satisfacția lui supremă era să îți dea nota doi. Atunci îți arăta două degete de la mîna dreaptă pe care și-o flutura deasupra catedrei în timp ce te întreba, rînjind, elev, ce notă ți-am dat?? Ia să văd, ești capabil să numeri cîte degete am ridicat?? Ce notă ai primit, elev? Hai, spune!! Mie îmi venea să mă ridic din bancă, să mă reped la catedră și să-i rup cele două degete nenorocite. Evident, am rămas corigentă la matematică, materie la care chiuleam tot mai des. Mi-era de-a dreptul greață să-l văd pe profesor cum ridică cele două degete și rînjește sardonic. În mod de-a dreptul miraculos, ai mei nu au aflat. Și la fel de miraculos toamna am luat corigența. Cam pe atunci începuse să-mi facă curte Petre, un băiat din ultima clasă de liceu. Mă aștepta cînd ieșeam de la antrenamente, mă conducea acasă. Ghinionul a fost că odată ne-a văzut tata împreună și mi-a interzis, categoric, să mă mai întîlnesc cu el, bineînțeles după ce mi-a tras cîteva palme. La vîrsta asta tu trebuie să-ți vezi doar de școală, nu de plimbări amoroase și alte tîmpenii de genul ăsta! Atracția mea pentru școală, pentru cursuri se diminua vizibil de la o zi la alta. Nu mai suportam. Prin urmare, porneam dimineața spre școală, dar o coteam la cinematografe. Îmi făcusem rost de un carnet de elev în care treceam note și imitam semnături. Asta înseamnă, delfinache, că devenisem o infractoare? Dar cum se spune, ulciorul nu merge de multe ori la apă. A aflat tata, în cele din urmă, și s-a hotărît să pună în aplicare una dintre amenințările pe care mi le spunea, adesea, după ce mă bătea: vei ajunge femeie de serviciu, adică servitoare ca să pricepi mai bine, eu te rezolv, singura meserie care ți se potrivește de minune!!! Te duci imediat la frizer și te tunzi chilug, pricepi? Mi-a dat bani, iar eu i-am zis frizerului să mă tundă scurt de tot, cam la doi centimetri. Tare s-a mai mirat, dar domnișoară nu-i păcat de părul ăsta atît de frumos, blond... Așa vrea tata, i-am răspuns, iar el a zîmbit neîncrezător. Nebunii de adolescenți, și-o fi zis, și m-a tuns cum i-am cerut. Cînd m-a văzut, tata a urlat la mine de s-au cutremurat pereții. Te duci înapoi la frizer și nu te mai întorci acasă decît complet cheală în cap!! Și atunci te-am luat cu mine și nu m-am mai întors acasă. Aveam șaisprezece ani...“ Prin fereastra camerei intrau adierile răcoroase și umede ale nopții ca niște invizibile fîșii mătăsoase care-i mîngîiau fruntea lui Breda. Închise ochii. Își lăsă capul pe spate și-l sprijini de marginea perinei. Oare să citească mai departe ori să lase foile să alunece pe marginea patului pînă jos, lîngă papucii săi de casă, și să reia lectura seara următoare? O vreme nu se gîndi la nimic. Dacă i-ar fi dat tîrcoale somnul, l-ar fi lăsat să-l adoarmă în poziția aceea. Dar în afară de adierile nopții care-i mîngîiau, vag, fruntea ca niște pufoase aripi de înger, nu-i dădea tîrcoale nimic altceva. Simți un gol în stomac. Aha, asta era explicația. L-a cuprins foamea. Coborî din pat direct în papuci, își îmbrăcă halatul și se duse în bucătărie. În ultima vreme, gătitul devenise, dacă nu chiar o pasiune, atunci cu siguranță o bucurie, o descărcare a diferitelor tensiuni nervoase, o relaxare. Spre încîntarea Maraiei, deloc pasionată de gătit, care-și comanda diverse meniuri prin telefon. Însă mînca cu plăcere preparatele lui Breda, atunci cînd luau prînzul împreună. Uneori și cina, dacă rămînea la el peste noapte. Breda deschise ușa frigiderului. Ouă, feta de capră, felii de pastramă de curcan, unt, iaurt, ceapă verde, roșii, ardei kapia, lămîi... Se hotărî să-și facă o papară regească, așa-i plăcea s-o numească. Două ouă bătute temeinic cu sare, piper și cîțiva stropi de lămîie, în care apoi încorporează bucățele de pastramă, ceapă verde tăiată feliuțe, ardei kapia, feta și o linguriță cu pastă de chilli. Tot acest amestec prăjit domol în cîțiva stropi de ulei de măline plus un cub de unt încins. Își prăji două felii de pîine. Scoase dintr-un borcănel aflat pe ușa frigiderului trei castraveți murați. Mîncă la masa din bucătărie, fără grabă, mestecînd cu satisfacție fiecare îmbucătură. Oare cine mi-a vîrît în cutia poștală plicul cu jurnalul scos la imprimantă? Să fie chiar Gudrun? Cu ce scop? Ultima întrebare avu rezonanță în mintea lui Breda. E vreo farsă făcută de-un fost coleg ? Nu prea cred, de ce să se străduiască să scrie atîtea pagini pentru o simplă farsă? Să inventeze un personaj feminin neobișnuit, singular, cu o copilărie și o adolescență petrecute lîngă un tată care o bătea, atît pe ea, cît și pe mama ei, de cîte ori considera el că au greșit. Un tată dictator convins că știe exact ce trebuie să facă un copil, cum să se comporte, ce și cum să mănînce, cum să se joace, cum să se îmbrace, cînd are voie să rîdă, ce meserie să-și aleagă, ce prieteni, ce și cum să vorbească, cum să se tundă... Un tată convins că educația copilului se definește, în primul rînd, prin bătaie. Termină de mîncat și se întrebă dacă să bea cîteva înghițituri de chefir ori mai bine puțintel rom, pentru digestie. Optă pentru rom. Se întoarse în dormitor. Sticla cu băutura se afla, ca de obicei, pe noptieră, lîngă veioză, pahar, țigări și scrumieră. Își turnă un deget de rom, își aprinse o țigară și continuă să citească. Mult nu mai era pînă la ivirea zorilor. În toiul verii, soarele răsărea la ore mici... „N-am vrut niciodată să mă remarc, să ies în evidență. Mereu mi-a plăcut anonimatul. Și anonimii pot să fie fericiți, nu-i așa, delfinache? Pe mătușa Sidonia, sora lui vitregă, tata o disprețuia. O considera un adevărat exemplu negativ nu doar pentru mine, ci pentru toată lumea. O rușine a familiei. O destrăbălată lipsită de orice dram de demnitate, un adevărat gunoi, așa perora el de cîte ori careva amintea de ea. O buruiană ca și mine! Drept urmare, prima persoană la care am apelat, după ce am plecat de acasă, a fost mătușa Sidonia. Locuia într-un apartament cu patru camere confort sporit, cu o terasă generoasă, într-un bloc cochet de doar două etaje și jumătate, construit în zona Parcului Central, aproape de Someș și de stadionul de fotbal. Localul La Sidonia se afla în aceeași zonă, avea vad bun. Era elegant și popular în același timp, ofertant și pentru cei cu gusturi mai pretențioase, dar și pentru cei mai puțin exigenți, obișnuiți ai crîșmelor de cartier, crîșme proletare cum le numeau, cu prețuri accesibile. Cînd m-a văzut mătușa Sidonia și i-am spus că am întins-o de acasă, a pocnit din palme și a rîs încîntată. Bine i-ai făcut lui fratello al meu cel vitreg și gomos și dictatorial pînă-n vîrful unghiilor. Să rămînă singur cuc, chiar dacă zice că nici în cur nu-l doare de asta! E total lipsit de sentimente paterne, ba lipsit de orice sentiment familial. Acum nici nu mai are nevoie de ele, familie ioc! Iar tu, Gudrun, așa tunsă scurt ca o boxeriță arăți trăznet, ascultă-mă pe mine, fato, o să le succești mințile băieților, dacă nu cumva ai și început s-o faci. Ești de-a dreptul sexi, în fusta aia mini, cu picioarele ălea cît coloanele acropolei din Atena, hahaha! Ai putea lucra în bistroul meu pe post de chelneriță, mi-ai dubla clienții, mai ales pe cei de sex masculin. Și pe cele de sex feminin, nu am idei preconcepute la acest capitol, iubirea are libertăți depline, fără restricții, îngrădiri, limite... Așa mi-a perorat mătușa Sidonia cînd am ajuns la ea. N-am zis nimic, doar i-am zîmbit. Tu știi foarte bine, delfinache, pentru mine capitolul sex a fost mereu cam pe ultimul loc. Avea dreptate mătușa Sidonia, arătam sexi, eram conștientă de asta, dar niciodată nu am ars de dorința de a mă culca cu un bărbat, chiar dacă-l iubeam. Dragostea fără sex e doar filozofie, zicea mătușa Sidonia, și o aprobam dînd din cap fără alte comentarii. Asta nu înseamnă că am fost ori că sînt o frigidă. Pur și simplu activitatea sexuală era pentru mine una de plan secund. Hai să mă exprim mai clar, dragă delfinache, adică mai tîrziu, cu iubiții mei, eu făceam dragoste, nu sex. Nu știu cum se întîmplă la delfini. În apă simțurile se accentuează. Apa este o ființă senzuală plină de duioșie, fără agresivitate, fără violențe. Chiar și atunci cînd este învolburată, cu valuri puternice provocate de vînturi ostile, ea își păstrează atitudinea protectoare, dătătoare de speranțe, de viață... Na, că mă apuc să fac poezie. Păi, asta ești tu, o poezie! În bistroul mătușii am lucrat doar o săptămînă. De cîte ori baletam printre mese ducînd comenzile ori mă întorceam după ce le lăsam pe mese, eram atinsă pe fese, ba chiar și pișcată, prinsă de mînă și mi se șopteau tot soiul de porcării. Mătușa Sidonia fu de acord să renunț și mi-a rezolvat să vînd flori într-o florărie, cîteva ore pe zi. Niciodată nu mi-a amintit de școala pe care o întrerupsesem, mi-a spus doar, la începutul revederii noastre, faci ce crezi tu de cuviință, Gudrun. Dacă-mi ceri sfatul, aș încerca să termin, totuși, liceul, poate folosește la ceva diploma respectivă. Am dat din cap aprobator, i-am zîmbit sincer și cu asta subiectul a fost închis.“ (Va urma)Probabil că pentru mulți dintre cititorii revistei Observator cultural chestiunea ar putea părea marginală sau chiar trivială. Nu e. Rețeaua socială TikTok, deținută de compania chineză ByteDance, are peste un miliard de utilizatori la nivel mondial, dintre care aproape 150 de milioane numai în Europa. TikTok este extrem de populară în rîndul tinerilor, ceea ce ridică îngrijorări privind expunerea lor la conținut inadecvat sau manipulativ. La fel ca orice platformă de social media, TikTok poate fi folosită pentru răspîndirea dezinformării și influențarea opiniei publice: într-un context marcat de o creștere spectaculoasă a mișcărilor extremiste și populiste, de tensiuni internaționale și chiar de război, această formă de (ab)uz reprezintă un risc pentru democrație. Dar mai presus de orice există temeri că TikTok ar putea colecta și partaja datele personale ale utilizatorilor cu Guvernul chinez, așa cum îl obligă o lege privind securitatea națională adoptată de Beijing în 2017. Nu e deci de mirare că și țările europene, și SUA caută soluții pentru a contracara aceste riscuri. Nu există un răspuns ușor. În era digitală, interacțiunea dintre tehnologie, etică și drept generează tot felul de dileme. Cea mai acută: libertate versus securitate.
Uniunea Europeană, care se bazează pe un set de valori comune, pe standarde etice înalte și pe un cadru legislativ comun solid, se află la o răscruce de drumuri exact din această perspectivă: poți să limitezi, în numele securității (a se defini, aici, care sînt standardele așteptate și care sînt riscurile concrete), accesul la o rețea socială care reprezintă sursa de informație și divertisment pentru atîtea milioane de europeni? Care sînt limitele legale, politice și etice ale unei astfel de decizii? Care sînt consecințele? Răspunsul, deocamdată, arată ca un dans între libertăți și drepturi pe o muzică stranie, deloc armonioasă...
Pînă una-alta, demersurile legate de interzicerea TikTok sînt ancorate într-un cadru de reglementare stufos și orientat mai degrabă spre ideea de securitate. În centrul arsenalului juridic al UE se află deja faimosul Regulament General privind Protecția Datelor (GDPR), care stabilește standarde pentru protecția datelor și confidențialitate. TikTok, cu mecanismele sale vaste de colectare a datelor, a ridicat îngrijorări semnificative. Mai e, apoi, recent adoptatul Digital Services Act (DSA), care înăsprește controlul, solicitînd platformelor să combată răspîndirea conținutului ilegal și să susțină transparența. Nerespectarea acestor normative atrage amenzi mari sau restricții operaționale, deschizînd o potențială cale legală pentru a restricționa sau chiar interzice TikTok. Și mai e Directiva privind securitatea cibernetică (NIS2), care promovează, la nivel european, o cultură de securitate în relație cu sistemele cibernetice inclusiv prin instituții cu responsabilități directe în acest domeniu în fiecare stat membru și care ar putea constitui o bază pentru verificări mai amănunțite ale procesării datelor de către TikTok.
Așadar, baza legală există. Însă situația politică este mai complicată. Poziția UE cu privire la suveranitatea digitală și tensiunile sale permanente cu China cu privire la comerț și transferul forțat de tehnologie (e vorba, de fapt, de furt de proprietate intelectuală) adaugă încă un strat de complexitate. Iar o interzicere a TikTok nu ar fi doar consecința aplicării, la sînge, a unor reglementări existente, ci o declarație politică, care semnalează angajamentul UE față de securitatea digitală. Doar că, dincolo de acest argument – puternic, ce-i drept –, mai sînt de luat în considerare și implicațiile etice ale unui gest atît de radical cum e interdicția. Pentru că UE se afirmă ca un spațiu al libertății. Așa că Bruxellesul va trebui să găsească o cale de a echilibra preocupările legate de securitate cu drepturile utilizatorilor de a se exprima liber și de a accesa informații.
În fine, mai sînt și argumente ce țin de impactul economic: TikTok nu e o simplă rețea socială, ci un ecosistem economic pe care se bazează, zilnic, nenumărați creatori și întreprinderi: TikTok generează venituri directe și indirecte în sume deloc neglijabile. Așa că orice decizie de a interzice platforma trebuie să ia în calcul, pe lîngă beneficiile de securitate, și potențialele consecințe economice.
Și în SUA preocupările legate de securitatea națională sînt vechi: diverse agenții guvernamentale au tot atras atenția asupra riscurilor pe care le aduce TikTok. Compania a încercat să răspundă prin implementarea unor măsuri mai stricte de protecție a datelor și prin restructurarea modului în care datele sînt gestionate, însă demersurile nu au fost convingătoare. Căci temerile sînt legate în primul rînd de cine gestionează aceste date și, cîtă vreme compania e obligată prin lege să transmită Guvernului de la Beijing date sensibile, aceste riscuri nu vor dispărea. Și Donald Trump, și Joe Biden au încercat să limiteze operațiunile TikTok în SUA. Unele state americane au reușit să interzică deja utilizarea TikTok pe dispozitivele funcționarilor publici (inițiative în acest sens există și în Europa). Pînă la urmă, Joe Biden pare să fi tranșat chestiunea cu hotărîre, printr-un decret care obligă ByteDance fie să vîndă TikTok către o companie americană, fie să închidă cu totul rețeaua pe teritoriul SUA. Mai mult ca sigur, compania nu va accepta vînzarea forțată.
Prin ce-ar mai fi diferit Occidentul față de China, dacă vrea să interzică accesul oamenilor la această rețea chinezească? – mă veți întreba. Răspunsul, aici, e destul de simplu: diferența e că Europa vrea să interzică doar o singură rețea, în vreme ce în China oamenii n-au acces liber la nici o alta în afară de TikTok. Și că, în vreme ce toate marile rețele din Occident sînt firme private, pe care statele democratice le reglementează timid, TikTok e deținută de o firmă privată care se subordonează unui guvern comunist în care standardele de securitate sînt stabilite de partidul-stat, iar libertățile cetățenilor nu există. "
["post_title"]=>
string(36) "Cui i-e frică de TikTok? Și de ce?"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(32) "cui-i-e-frica-de-tiktok-si-de-ce"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-05-10 10:40:54"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-05-10 07:40:54"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=241010"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
["comment_count"]=>
int(0)
["current_comment"]=>
int(-1)
["found_posts"]=>
int(25)
["max_num_pages"]=>
float(1)
["max_num_comment_pages"]=>
int(0)
["is_single"]=>
bool(false)
["is_preview"]=>
bool(false)
["is_page"]=>
bool(false)
["is_archive"]=>
bool(true)
["is_date"]=>
bool(false)
["is_year"]=>
bool(false)
["is_month"]=>
bool(false)
["is_day"]=>
bool(false)
["is_time"]=>
bool(false)
["is_author"]=>
bool(false)
["is_category"]=>
bool(false)
["is_tag"]=>
bool(false)
["is_tax"]=>
bool(true)
["is_search"]=>
bool(false)
["is_feed"]=>
bool(false)
["is_comment_feed"]=>
bool(false)
["is_trackback"]=>
bool(false)
["is_home"]=>
bool(false)
["is_privacy_policy"]=>
bool(false)
["is_404"]=>
bool(false)
["is_embed"]=>
bool(false)
["is_paged"]=>
bool(false)
["is_admin"]=>
bool(false)
["is_attachment"]=>
bool(false)
["is_singular"]=>
bool(false)
["is_robots"]=>
bool(false)
["is_favicon"]=>
bool(false)
["is_posts_page"]=>
bool(false)
["is_post_type_archive"]=>
bool(false)
["query_vars_hash":"WP_Query":private]=>
string(32) "4aa3bbe22b4d9e7fd86b1b9dc7ddb439"
["query_vars_changed":"WP_Query":private]=>
bool(false)
["thumbnails_cached"]=>
bool(false)
["allow_query_attachment_by_filename":protected]=>
bool(false)
["stopwords":"WP_Query":private]=>
NULL
["compat_fields":"WP_Query":private]=>
array(2) {
[0]=>
string(15) "query_vars_hash"
[1]=>
string(18) "query_vars_changed"
}
["compat_methods":"WP_Query":private]=>
array(2) {
[0]=>
string(16) "init_query_flags"
[1]=>
string(15) "parse_tax_query"
}
}
25
